Intersecția Dumnezeu: Călcat de Dumnezeu pe lumina verde

Într-o conversație internaută cu un prieten de al meu agnostic, a venit la un moment dat din partea lui și întrebarea: ”Tu cum ai devenit creștin?” - echivalentul întrebării: ”Cum a fost când te-a lovit trenul?” Sau ”Cum te-a pleznit realitatea din zidul în care dădeai cu capul?”

Mai jos e povestea mea și răspunsul pe care i l-am dat atunci:

Eram adolescent şi stăteam în faţă la bloc cu gaşca până dimineaţa devreme. Nopţile aveam coşmaruri şi din superstiţie mă rugam ca să scap de ele. Într-o noapte, pe la 2, când am intrat în casă, pe întuneric, m-am pus să-mi spun poezia de rugăciune pentru a scăpa de coşmaruri. Dar ştiind că mă durea în cot de eventuala divinitate, m-am uitat la peretele negru şi am zis: „Dacă exişti arată-mi că viaţa asta de care zici Tu în Scriptura Ta poate fi trăită!".

Derulând înainte cu un an: Eram la facultă, în alt oraş decât cel natal şi stăteam pe balconul internatului şi povesteam acum cu un prieten relativ recent pe care îl simţeam aproape şi care a produs o schimbare seismică a vieţii mele: Iisus. Povestind eu cu El, văd dintr-o dată peste peisajul de plopi alungiţi din faţa mea, o cameră întunecată şi cineva stătea jos în genunchi uitându-se în sus la peretele întunecos şi spunând cuvintele: „Dacă exişti arată-mi că viaţa asta de care zici Tu în Scriptura Ta poate fi trăită!". 

Eu uitasem total de această provocare pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu cu un an în urmă, dar în după amiaza aceea, El se hotărâse să ridice vălul şi să îmi arte că mi-a răspuns la provocare. 
Ce s-a întâmplat între aceste două evenimente: În perioada imediat următoare momentului din noapte în care am rostit acea provocare, două cupluri unul din vestul, altul din estul ţării s-au mutat în micuţul orăşel din Ardeal unde locuiam. Am ajuns să îi cunosc din întâmplare şi îmi amintesc doar că familiile şi viaţa lor era ca un magnet pentru mine. Îşi iubeau nevestele şi copiii, erau integrii, nu materialiști și profitori cum erau majoritatea şi aveau o împlinire şi un simţământ al destinului care pe mine mă depăşea. În timp am ajuns să îmi dau seama că erau credincioşi practicanţi. Nu erau obtuzi, ambii erau intelectuali şi erau pasionaţi de Mântuitorul. 

M-au provocat să citesc Evangheliile. Am făcut-o. Din paginile acelea persoana lui Hristos a ieşit afară şi a venit în viaţa mea. Am înţeles că pentru un adolescent complexat, mitocan, hotărât să stoarcă lumea pentru a-şi îngroşa propria vanitate ca mine, nimeni nu ar plăti pentru iertarea multelor tâmpenii pe care le-a făcut. Am înțeles că Mântuitorul a sterș gunoiul meu luând pedeapsa pe care o meritam eu asupra lui pe cruce. 
Am înţeles apoi că Hristos în Evanghelii cheamă oamenii la El, nu îi cheamă la religii, fie ele strămoşești ca a majorității sau a catolicilor, sau pocăiților. Hristos spune: „Veniţi la MINE toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă". Nu zice: ”du-te la slujbă”, sau ”fă cutare ritual” (nu că astea ar fi rele în sine), ci: ”hai la Mine direct”. Asta am făcut: singur în camera mea, am vorbit cu pereţii şi am zis: „Doamne dacă Tu eşti cine zici în Evanghelii că eşti: schimbă-mi tu viaţa şi iartă-mă că mi-am fost singur Dumnezeu până acum. Vreau să fi tu Şeful meu şi Prietenul meu mai mare." 

Ceva s-a întâmplat de atunci în viaţa mea. Părinţii mei au văzut că viața mea se schimbă, la fel, colegii de la şcoală și profesorii au văzut că ceva s-a schimbat radical. Hristos a venit în viaţa mea şi m-a schimbat. Dintr-un ateu practic, complexat, mitocan, profitor şi un adolescent târât împotriva voii lui la slujbele de la biserică am devenit nu atât un credincios, cât unul care urma o Persoană vie şi care trăieşte acum o relaţie zilnică cu Iisus. Aşa am devenit cu adevărat creştin. Cele două cupluri mi-au dat să citesc, m-au învățat ce înseamnă să fi creștin nu de duminică, ci unul care trăiește zilnic într-o relație de prietenie și supunere față de prietenul meu mai mare, viu și prezent - Iisus. Pe scurt, au fost duhovnicii mei. După exact anul acela în care Iisus m-a găsit, cele două familii s-au mutat în altă parte a ţării, iar eu am mers la facultă.

În ziua aceea pe balconul internatului, Iisus mi-a spus: „Te iubesc aşa de mult încât pentru tine am mutat două familii cu purcel şi căţel în oraşul acela, doar pentru a-ţi demonstra că exist şi că se poate să trăieşti viaţa cu mine și acum în secolul ăsta, iar după ce tu M-ai găsit i-am trimis în altă parte." Atunci am plâns ca un copil şi nu sunt departe de a o face şi acum când îmi readuc aminte de lucrurile astea.

Iisus ne iubeşte! Şi încă nu am văzut pe cineva care să-L caute din toată inima şi să nu-L găsească. :)