Cuvintele: cultivând mândria sau smerenia noastră

Cuvinte tocite și cuvinte vii. Unele îmi cultivă autojustificarea și judecarea altora, altele îmi demască mândria și mă provoacă să îmi văd lungul nasului. M-am gândit să fac un mic inventar. Extrase din conversațiile mele cu Prietenul mai mare și cu mine însumi.

Dacă vorbesc despre ”păcat”, sunt tentat să mă uit la cei ce fac păcate ”monstruoase” și să mă absolv pe mine însumi de statutul de păcătos. Dacă vorbesc de a ”trăi pentru mine însumi și nu pentru Dumnezeu și alții”, mă plasez spășit în rândul vinovaților.

Dacă vorbesc despre ”dragoste”, tind să mă includ măcar între cei acoperiți cu brio de mijlocul clopotului lui Gauss. Dacă însă vorbesc despre ”acordarea de valoare nelimitată celui din fața mea” sau de ”dăruirea de sine în acțiuni concrete pentru Dumnezeu și cei din jur”, mă deplasez în cădere liberă înspre marginea negativă a mediei.

Dacă vorbesc despre ”credință” mă văd plutind lejer în bazinul cu evlavie și mă uit de sus la cei care ”nu au o credință mântuitoare sau o relație cu Isus”. Dacă însă vorbesc despre ”o viață riscantă” și ”de acțiuni radicale care îmi compromit propriul confort, siguranță și imagine de sine pentru a asculta de un Dumnezeu invizibil, de multe ori fără nici o garanție că îmi va fi mie mai bine” simt cum mi se scurge tot entuziasmul umblării în mediocritate cu Dumnezeul exceleneței.

Dacă vorbesc despre ”egoism” mă gândesc că sunt și eu undeva atins semnificativ de emoția dăruirii de sine, și mă contabilizez și pe mine în mijlocul celor neprihăniți care dau și ei cât pot de la ei. Când însă mă gândesc să dau acum (și să fiu gata să dau oricând) mângâierea mea favorită (toți avem de astea) pe care mi-am propus să o mânânc, joc, privesc, relaxez, admir, simt, etc. soției, copiilor, sau mai grav, unui țigan de pe stradă, mă apucă o revoltă sacră care îmi relevă postura mea de închinare profundă în fața idolului propriei satisfacții.

Dacă vorbesc de ”laudă de sine” tind să îmi închipui că dețin suficientă discreție pentru a nu mă face de rușine, și mă încadrez și eu în mijlocul celor bine crescuți care nu își abuzează cunoscuții cu colțurile propriei persoane.  Dacă însă mă gâdesc la o ”atitudine de promovare subtil - ostentativă” mă văd nevoit să mă plec cu pocăință înaintea Singurei Persoane care merită toată atenția.

Dincolo de cuvinte, Hristos e Cuvântul. El și ceea ce a făcut El, sunt sursa învierii duhului nostru și cel care a spus că e mai bine să plece pentru ca duhul nostru să fie purtător de Dumnezeu. Avem în noi comoara aceasta care o purtăm în vase de lut, din care și prin care, putem rosti zilnic, întru gloria Lui, peste noi și peste cei care ne înconjoară cuvinte pline de viață.

Calvinizarea evanghelicalismului românesc

Calvinismul, cel clasic și cel neo-reformat, este în plină expansiune în lumea evanghelică în general și la români în mod specific. Asistăm la apariția de hibrizi teologici, care istoric au la origine lumi cu convingeri total opuse calvinismului, dar care acum își arată cu mândrie coloratura calvinistă: baptiști calviniști, penticostali calviniști, carismatici calviniști. Mai aștept să văd și anabaptiști și metodiști calviniști și le-am văzut pe toate!

Unul dintre autorii care îmi plac și exponent faimos al calvinismului neo-reformat ne-a vizitat țara la acest sfârșit de săptămână și a avut impact. Recent am văzut  tema unei conferințe majore de la noi și am senzația că poziția de pe care se va aborda subiectul va fi exclusiv calvinistă.

Cred că diversitatea atât la nivelul pozițiilor academice din evanghelicalismul românesc, cât și în informarea evanghelicului de rând din România e bine venită.

Dialogul la oricare nivel (dacă e posibil) ar fi binevenit și sper ca influența proaspătă neo-reformată, (Tim Keller, Mark Dirscoll, James MacDonald etc) să aibă între evanghelicii de la noi parte nu doar de o ridicare de sprânceană ”entelectuală”, ci să producă și imboldul misional care îl are în multe din comunitățile neo-reformate de dincolo de ocean.

Dialogul american nu e întotdeauna liniar, ci e cu condiții grele de trafic: Piper scrie o carte despre o poziție a lui NT Wright acuzându-l pe acesta că nu știe ce vorbește. Un cititor avizat poate observa că John nu înțelege cadrul de referință al englezului. Tot Piper, poartă o dezbatere cu Greg Boyd, pe atunci, coleg de al său la Bethel College, în care, după mărturia unei profesoare de teologie calviniste de la Wheaton, ”s-a enervat la culme” ... apărând gloria lui Dumnezeu :), dar a pierdut în mod evident și dezbaterea și simpatia audienței care inițial era preponderent calvinistă. Cea mai tânără celebritate neo-reformată, Driscoll, vorbește despre prietenii lui arminieni, mirându-se că ”se poate să mai găsești oameni deștepți” și în rândul lor.  În același timp, Piper a reușit să surprindă prezentându-ni-l pe Rick Warren în postura de calvinist cuminte, adaptat la viteza de trafic neo-reformată.

Seminariile din vest care nu îi învață pe studenți ”ce” să gândească, ci ”cum” să gândească, încearcă din greu să ofere o dietă echilibrată studenților pe axa dezbaterii calvinism – arminianism în fața abundenței de publicistică, evenimente, conferințe și personalități cu agendă calvinistă. Se pare că mulți dintre pastorii tineri, de succes, ai mega bisericilor americane descoperă monergismul ca și poziția adecvată teologic noii clase de mijloc americane: educate, mobile și post-post moderne care e în căutare de pragmatism logic și răspunsuri manageriale la întrebări filosofice. Probabil același gen de public evanghelic de pe la noi citește și descoperă în ultima vreme calvinismul. 

Probabil, ca în multe alte privințe, în privința disputei arminiano - calviniste, școlile teologice de la noi urmează linia ”binecuvântării”: Cine plătește, vorbește! Și deci influențează. Publicarea de carte teologică la noi probabil funcționează pe același criteriu. Putem probabil spune doar empiric că prin comparație, suntem sub un potop de carte calvinistă.

Probabil trecem printr-o perioadă mai intensă de așezare - reașezare a pastorilor noștrii și în jurul liniilor de demarcație arminiano - calvine. Ce va fi nu știm. Ce este, probabil nici atât. Ce efecte are această reașezare? Merită discutat. 

Probabil pentru o dietă echilibrată ar fi bine ca cititorii de la noi să facă cunoștință cu autori la fel de prolifici de dincolo de gard: Greg Boyd, William Lane Craig, Roger Olson, Clark Pinnock, sau, mai de demult: CS Lewis. Probabil noi românii, ageri cum suntem, ne-am putea regăsi și pe poziții alternative sau derivate la dezbaterea calvinist – arminiană, de genul teismului deschis și molinismului.

Dacă vom învăța și în România să gândim mai mult și mai bine, citind și dialogând și în jurul acestei clasice dispute, vom crește în maturitate. Dacă va fi un alt tranșeu în care ne vom așeza cu încăpățânare pentru a lupta împotriva a ce e altfel decât ce știm noi, vom crea un nou front al războiului civil care se poartă în mijlocul Împărăției Păcii: Un nou motiv de bucurie pentru inamic și jale pentru proprii civili.

Până vom desluși acestea, dilema mea cu calvinismul rămâne:

Dumnezeul calvinist, singur voitor se pare că nu iubește suficient încât să ofere șansa salvării tuturor și să îi salveze eficace pe toți oamenii. Pentru că în mod ultim e singurul care mută pe tabla de șah, devine și singurul responsabil pentru ce se întâmplă. Creatura nu poate decât să se alinieze. În scenariul calvinist, voința oamenilor, moartă spiritual, nu poate alege fără să fie predestinată să învie și să aleagă. Înainte de momentul aducerii celor damnați în existență, Dumnezeu i-a și predestinat să aibă o voință moartă și deci să nu aibă șansa alegerii, ci să aibă parte de o viață și o eternitate departe de El. E ca și cum, în fața a zece oameni care se îneacă, alegi să arunci veste de salvare doar pentru doi dintre aceștia, deși ai avea suficiente veste la îndemână pentru toți zece. Sau mai grav: creezi o lume în care vrei ca opt să se înece și doar doi să trăiască. E acesta Dumnezeul iubitor al Scripturii revelat în Hristos? Eu deocamdată mă îndoiesc.

Vă doresc o dietă echilibrată!