Cuvintele: cultivând mândria sau smerenia noastră

Cuvinte tocite și cuvinte vii. Unele îmi cultivă autojustificarea și judecarea altora, altele îmi demască mândria și mă provoacă să îmi văd lungul nasului. M-am gândit să fac un mic inventar. Extrase din conversațiile mele cu Prietenul mai mare și cu mine însumi.

Dacă vorbesc despre ”păcat”, sunt tentat să mă uit la cei ce fac păcate ”monstruoase” și să mă absolv pe mine însumi de statutul de păcătos. Dacă vorbesc de a ”trăi pentru mine însumi și nu pentru Dumnezeu și alții”, mă plasez spășit în rândul vinovaților.

Dacă vorbesc despre ”dragoste”, tind să mă includ măcar între cei acoperiți cu brio de mijlocul clopotului lui Gauss. Dacă însă vorbesc despre ”acordarea de valoare nelimitată celui din fața mea” sau de ”dăruirea de sine în acțiuni concrete pentru Dumnezeu și cei din jur”, mă deplasez în cădere liberă înspre marginea negativă a mediei.

Dacă vorbesc despre ”credință” mă văd plutind lejer în bazinul cu evlavie și mă uit de sus la cei care ”nu au o credință mântuitoare sau o relație cu Isus”. Dacă însă vorbesc despre ”o viață riscantă” și ”de acțiuni radicale care îmi compromit propriul confort, siguranță și imagine de sine pentru a asculta de un Dumnezeu invizibil, de multe ori fără nici o garanție că îmi va fi mie mai bine” simt cum mi se scurge tot entuziasmul umblării în mediocritate cu Dumnezeul exceleneței.

Dacă vorbesc despre ”egoism” mă gândesc că sunt și eu undeva atins semnificativ de emoția dăruirii de sine, și mă contabilizez și pe mine în mijlocul celor neprihăniți care dau și ei cât pot de la ei. Când însă mă gândesc să dau acum (și să fiu gata să dau oricând) mângâierea mea favorită (toți avem de astea) pe care mi-am propus să o mânânc, joc, privesc, relaxez, admir, simt, etc. soției, copiilor, sau mai grav, unui țigan de pe stradă, mă apucă o revoltă sacră care îmi relevă postura mea de închinare profundă în fața idolului propriei satisfacții.

Dacă vorbesc de ”laudă de sine” tind să îmi închipui că dețin suficientă discreție pentru a nu mă face de rușine, și mă încadrez și eu în mijlocul celor bine crescuți care nu își abuzează cunoscuții cu colțurile propriei persoane.  Dacă însă mă gâdesc la o ”atitudine de promovare subtil - ostentativă” mă văd nevoit să mă plec cu pocăință înaintea Singurei Persoane care merită toată atenția.

Dincolo de cuvinte, Hristos e Cuvântul. El și ceea ce a făcut El, sunt sursa învierii duhului nostru și cel care a spus că e mai bine să plece pentru ca duhul nostru să fie purtător de Dumnezeu. Avem în noi comoara aceasta care o purtăm în vase de lut, din care și prin care, putem rosti zilnic, întru gloria Lui, peste noi și peste cei care ne înconjoară cuvinte pline de viață.