Works and Words: Why You Can't Preach the Gospel with Deeds - in Christianity Today - A Magazine of Evangelical Conviction

Un profesor de la școala mea scrie un articol excelent, bun de rumegat pentru toți cei interesați să vadă Evanghelia având impact în viața prietenilor lor care nu s-au întâlnit cu Hristos în mod radical.
Aici e linkul la articol:

Works and Words: Why You Can't Preach the Gospel with Deeds | Christianity Today | A Magazine of Evangelical Conviction

Creșterea copiilor: Ne învârtim în cerc sau mergem înainte?

O chestiune practică: Mă gândeam să vă întreb pe cei care vă ziceți creștini și care aveți copii (poate mai mari decât mine) și care vă doriți mai mult ca orice să vă vedeți copiii urmându-l pe Hristos: ce e de făcut cu botezul copiilor?

Nu discut aici despre botezul copiilor mici. Mă refer la botezul făcut conștient, care indică existența dedicării persoanei respective de a-l urma pe Hristos. Nu vreau nici să discut pozițiile teologice ale bisericilor tradiționale (ortodoxă și catolică),  nici ale celor protestante sau neo – protestante.

Dilema mea: care e vârsta optimă la care se botează copiii?

În ce privește poziția evanghelică cu privire la vârsta minimă de botez: Ne putem învârti în cerc și menținem perspectiva clasică a părinților noștrii (doar după 18 ani sau cu indulgență 16)? Sau înaintăm, adică explorăm ce se întâmplă în copiii noștrii, cum trebuie să ne raportăm la credința lor și cum facilităm creșterea și dezvoltarea ei? Ce rol ar juca botezul pentru dezvoltarea credinței personale a copiilor noștrii? 
Ar trebui copiii testați sau ”lăsați să se coacă” pentru a se verifica autenticitatea credinței - așa cum pretind mulți conducători evanghelici că trebuie făcut? (De aici cutuma de a boteza doar după 16, 18 ani) Ce este botezul în cazul acesta? Un fel de permisiune din partea ”maturilor” și un fel de ”act inițiatic” gen ritul vânătorii de unul singur în pădure din triburile africane? Nu putem ocoli cu totul teologia: E acesta sensul botezului în Noul Testament? E clar că în biserica primară de după perioada apostolică (100 -300 dH) botezul se administra nu imediat, ci după o perioadă de catehumenat în care păgânul care voia să-L urmeze pe Hristos era testat. Unul dintre motivele testării (pe lângă verificarea autenticității credinței) era și evitarea infiltrării de ”cârtițe” ale stăpânirii romane care puteau să divulge și să trimită comunități întregi de creștini uneori la moarte sigură.
Sau ar trebui copiii noștrii încurajați să își manifeste decizia de a-l urma pe Isus prin însuși actul botezului?

Câteva considerente din experiența personală:

O prietenă de-a soției a vrut să se boteze la 14 ani. Părinții nu îl urmau pe Isus. Biserica i-a interzis. Inclusiv azi când are în jur de 40 nu s-a mai botezat și nici Isus nu cotează așa de mult pentru ea.

Driscoll (http://pastormark.tv/) și-a botezat copiii de mici (4 ani) când aceștia au înțeles Evanghelia, nevoia de mântuire și de Mântuitor. Acum copiii sunt mari și îl urmeză pe Domnul.

Un alt prieten de al meu misionar în România și-a botezat fetița la 8 ani. Fetița are acum 30 de ani și din câte știu eu umblă serios cu Domnul.

Copiii mei îmi spun de la vârsta de 4 ani încoace să îi botez (pentru că au avut șanse să fie parte la multe botezuri ale prietenilor noștrii adulți). Până acum (au 11, 10 și 6) am ales să îi refuz. Dar acum încep să îmi pun întrebări și mă gândesc serios să afirm și eu credința lor. Toți au înțeles Evanghelia, sunt trinitarieni, îl vestes pe Isus prietenilor lor și sunt într-un proces și în relații de ucenicie cu părinții lor și cu alți oameni maturi din biserica noastră care îi observă și corectează.

Poate aveți și voi povești personale în acest domeniu și mi-ar place să le aud și eu. Vă rog să intrați în dialog cei care aveți un sfat, o idee.

Care e vârsta optimă la care să botezi copilul? Mai ales că într-o mică paranteză teologică, botezul nu e parte a ”mișcărilor” salvatoare pe care un om trebuie să le facă. Pocăința și credința sunt. Botezul este doar o ceremonie publică care vestește lumii spirituale și celei văzute existența relației prin credință cu Hristos. Cred și în faptul că dincolo de simbol, botezul poate avea la nivel experiențial și valențe sacramentale asupra celui care se botează, în sensul unei trăiri unice de comuniune cu Hristos și de identificare cu El.

Din moment ce le dau un model de mărturisire a lui Isus cu viața și cu vorba și le cer și lor să îl vestească pe Isus colegilor și prietenilor care nu îl cunosc pe Isus, nu e normal să îi las să își vestească public credința prin botez și să fie oficială apartenența lor de comunitatea de credincioși unde oricum sunt parte integrantă?

Voi ce ziceți?


(În imagine e desenul lui Neria: ”Tort pentru Dumnezeu”) Marcă foarte înregistrată :)

Sunt puține limite pentru ce vrei cu adevărat!

A se viziona în ordine pentru efect : ))

1. Nu poți demonstra ce ști până nu se oferă ocazia!

2. Dacă vrei să demonstrezi ce ști fără să fie momentul oportun 

pierzi nu doar reputația, ci îți pierzi și rostul!

Despre rezultate: Se poate face aritmetică cu Dumnezeu?

Poți să cuantifici așteptările pe care le ai de la modul în care Dumnezeu ne-ar putea folosi pe tine și pe mine pentru ceva ce noi știm că El vrea?
Ce vrea Dumnezeu cu siguranță? Vrea ca oamenii să îl cunoască și să trăiască așa cum au fost creați să trăiască: în fiecare clipă în prietenie și în compania celei mai grozave persoane din univers, adică a Lui Dumnezeu însuși.

O paranteză la început: dacă citești rândurile astea și nu îl cunoşti personal pe Iisus , ca să înțelegi ce spun te rog să te gândești la o situație ipotetică în care ai afla că prietenul tău cel mai bun e pe moarte suferind de o boală teribilă şi că tu ești singurul care ai medicamentul pentru boala lui pentru că acesta nu se mai găseşte în farmacii.

Ce ai face?

Scriptura spune că cei care refuză pe faţă sau inconştient să îl lase pe Iisus să le conducă viaţa nu îi aparţin lui Iisus. Mă refer la conducerea fiecărui leuţ, fiecărei secunde, a timpului tău, fiecărei relaţii (inclusiv cele de natură sexuală). Înţelegi? E exagerat, nu?

Deci, după spusele lui Iisus cei care îl urmează (Luca 9.23 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.”) moare şi se leapădă de sine … în fiecare, în fiecare, în fiecare… zi, oră, minut, secundă… adică e obsedant, exagerat, monstruos.

Dar şi consecinţele neurmării lui Iisus în fiecare secundă sunt pe măsură de monstruoase şi le spune Mântuitorul cu 3 versete mai încolo în aceaşi Evanghelie: „…Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, cînd va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.”

Deci dacă prietenul tău care încearcă să îl urmeze pe Iisus cu tot ce e el îţi va spune că a nu-l urma pe Iisus înseamnă că ţi-ai ales o destinaţie veşnică fără de Dumnezeu şi fără tot ce e mai frumos, creativ, autentic și împilnitor. Că ți-ai ales o destinație plină de sine, de satan şi de tot ce e urât. Dacă asta e realitatea, ce îți arată gestul prietenului tău? Bigotismul lui? Sau dragostea lui? Și trebuie spus din nou: nu e vorba de religie aici, e vorba de tine și de Iisus. De aceea, te rog să mă înţelegi că a-ţi spune despre Iisus e cel mai iubitor lucru pe care cineva poate să îl facă faţă de tine.

Paranteză încheiată: deci, să vă spun ce m-a pus pe gânduri:

Noi nu producem de capul nostru rezultatele în schimbarea caracterului nostru si mai ales în schimbarea altora. Dar, în acelaşi timp, cred că lipsa de așteptări în domeniul acestor rezultate are de-a face cu lipsa credinţei.

Cu toţii putem spune, cel puțin din când în când: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele.”

Am ascultat recent o predică care m-a provocat. Ascultând, mi-am adus aminte că unul dintre oamenii prin care mulţi oameni îl cunosc pe Iisus mi-a provocat odată apatia şi mediocritatea mea în domeniul aşteptărilor care le am în privinţa efectelor Evangheliei asupra caracterului meu şi în aducerea altora la Iisus.

Respectivul m-a întrebat dacă mă aştept ca 100 de oameni să se întâlnească în mod radical cu Iisus anul acesta având atitudinea nonşalantă şi foarte naturală că aşa ceva este posibil.

Am rămas şocat în urma schimbului de replici, gândindu-mă în sinea mea. „Măi, ce fel de om e ăsta, că doar şi el ştie Biblia şi încă mai bine decât mine. El știe că eu nu pot să garantez apariţia unor rezultate, dar cu toate acestea ştie din experienţă că aşa ceva este mai mult decât posibil şi vorbeşte cu o încredere atât de naturală, încât nu poate să nu te pună pe gânduri.”

Mă întreb acum ce ştia omul acesta şi nu ştiu eu? De ce era el convins și eu eram ignorant? Ce a experimentat el şi eu nu? Ce îi dădea acea încredere când era vorba de rezultate care în ultimă instanţă sunt în mâna lui Dumnezeu?

Un răspuns care mi se îmbie de la sine e că probabil Dumnezeul celor doi oameni care m-au pus pe gânduri nu este un Dumnezeu drăguţ şi blând şi care stă pe raftul şi în cutiuţa pe care l-am aşezat eu.

De fapt, dacă Scriptura este adevărată, oamenii care m-au provocat să gândesc la rezultate sunt foarte probabil mai aproape de adevărul Scripturii decât mine.

Efeseni 3:20 „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decît cerem sau gîndim noi…”

Coloseni 2:9- 10 „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpîniri.”

Aceste versete şi încă o tonă de alte pasaje ale Scripturii par să descrie un Dumnezeu mult în afara cutiuţei în care îl ţin eu. Este un Dumnezeu care se uită la limitele pe care eu i le pun şi cred că îi e milă de mine şi şi-ar dori mult să încep să îl văd aşa cum este El de fapt. Cred că simte şi îl doare intens faptul că trăiesc mult în afara efervescenţei şi pasiunii cu care El m-a creat să trăiesc. Așa cum un tată natural suferă când vede că fiul lui își risipește viața în lucruri de nimic știind ce potențial extraordinar are fiul de a fi un om responsabil, cu influență și în stare să se conducă pe sine și pe alții.

Sunt şocat în ultima vreme de portretele lui Dumnezeu din Scripturi pe care Duhul Sfânt mi le scoate în evidenţă. În Apocalipsa capitolele 1 şi 19, în Ezechiel 1 şi în următoarele capitole, scriitorii acestor cărţi ale Bibliei au onoarea să îl vadă pe Dumnezeu. O caracteristică constantă în aceste pasaje a fiinţei lui Dumnezeu aşa cum se descoperă El e că trupul lui Dumnezeu şi ochii Lui (pe care aceşti autori îi văd) sunt ca o flacără care arde şi se mistuie continuu. Asta îmi sugerează mie că Dumnezeu e pasionat, e în flăcări, debordează de dorinţă şi e interesat cu intensitate de tot ceea ce a creat şi că trăieşte cu fiecare fibră a fiinţei Sale fiecare alegere, atitudine și frustrare a noastră şi toate trăirile tale şi ale mele. E interesat de tine şi de mine. Și la fel de pasional şi interesat de binele şi destinul prezent şi etern al creaturilor Sale.

1Timotei 2:1, 3-4 „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii…Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”

Dacă El îi vrea cu pasiune pe toți, poate ar trebui să încep să mă aştept la rezultate. Poate ar trebui să cred în Dumnezeul adevărat şi nu în Dumnezeul din cutiuţa de pe raftul mental în care eu l-am zăvorât pe El, Dumnezeul atotputernic.

Poate ar trebui ca această credinţă a mea să se scurgă şi în felul în care mă rog. Poate ar trebui să îmi afecteze și să îți afecteze modul în care ne privim viaţa, oamenii, relaţiile cu cei care sunt ‘vânduţi’ lui Iisus, dar şi cu cei care încă refuză pe faţă sau inconştient să îl lase pe Iisus să le conducă viaţa.

Poate ar trebui să mă aştept să experimentez afirmaţia lui Iisus: „Mare este secerişul” şi chiar să mă bucur de ea. Te bucuri când ceva e mare și abundent, nu? Poate ar trebui să încep să îmi măresc aria relaţiilor şi să încep pur şi simplu să particip în secerişul celor pe care Dumnezeu îi va aduce la El şi pentru care va vrea să fiu şi eu un indicator spre El.

Cum adică să mă apuc aşa din senin să îmi fac noi prieteni şi să fiu convins că voi secera pentru Iisus? Probabil aşa poate fi viaţa în afara cutiuţei.

Ce ar fi într-adevăr dacă 100 de oameni pe care îi cunosc și îi cunoști împreună cu cunoștințele lor și-ar întoarce viața în mod radical înspre Iisus anul acesta?

Am eu, ai tu disponibilitatea să investim, să le fim prieteni şi să îi învăţăm cum să îl urmeze pe Iisus?

Ce stil de viaţă ar trebui să am eu şi să ai tu pentru ca 100 de oameni să îl descopere cu contribuția noastră anul acesta pe Iisus, Singurul Izvor al apelor vii, Singurul care poate satisface în mod real o viață umană?

Hai să începem cu sămânța mică de muștar: Cum ar fi ca 10 oameni sau măcar unul să îl descopere pe Iisus prin mine și prin tine anul acesta?

Sau hai să începem cu faptul că rezultatele nu contează, dar dacă îi aparținem celui care este dragoste veșnică și pasională și ignorăm să îl împărtășim pe El, singura sursă a dragostei, cu cei din viața noastră care nu trăiesc doar pentru El, suntem cei mai egoiști, și obsedați de sine oameni din câți cunoaștem.

Pentru că noi nu avem antidotul pentru cancer, noi avem antidotul pentru ceva mult mai grav: ratarea destinului unui om aici pe pământ și în veșnicie. Sau dacă suntem creștini și credem că împlinirea stă în altceva decât în experimentarea persoanei lui Hristos, am înțeles creștinismul utilitar, sau mercantil sau pur si simplu nu l-am înțeles.

Dumnezeu nu e un foc mistuitor în jurul căruia să stai să te încălzești confortabil. Hristos e un foc care vrea să mistuie viața mea și a ta pentru că abia atunci torța în care ne transformăm va împilni promisiunea Mântuitorului că noi suntem lumina lumii.

Iubirea incandescentă care ardea în Hristos și care l-a trimis la cruce, nu arde ca tu și cu mine să trăim vieți mediocre, confortabile și obsedate de propriile nevoi. Pentru așa ceva nu era nevoie să moară Hristos pentru că așa suntem noi oricum. Hristos a murit pentru ca sufletele noastre să ia foc cu pasiune, cu dragoste și cu abandonare de sine în așa fel încât lumea aceasta să se aprindă în singura vâlvătaie care o va purifica, restaura și o va răsturna în adevărata matcă pentru care a fost creată: în iubirea Sfintei Treimi arătată în Hristos! Dacă trăim pentru orice altceva și ne numim creștini, de bun simț ar fi fie să renunțăm la eticheta de creștini, fie să ne lăsăm aprinși și mistuiți de iubirea Lui.

Intersecția Dumnezeu: Călcat de Dumnezeu pe lumina verde

Într-o conversație internaută cu un prieten de al meu agnostic, a venit la un moment dat din partea lui și întrebarea: ”Tu cum ai devenit creștin?” - echivalentul întrebării: ”Cum a fost când te-a lovit trenul?” Sau ”Cum te-a pleznit realitatea din zidul în care dădeai cu capul?”

Mai jos e povestea mea și răspunsul pe care i l-am dat atunci:

Eram adolescent şi stăteam în faţă la bloc cu gaşca până dimineaţa devreme. Nopţile aveam coşmaruri şi din superstiţie mă rugam ca să scap de ele. Într-o noapte, pe la 2, când am intrat în casă, pe întuneric, m-am pus să-mi spun poezia de rugăciune pentru a scăpa de coşmaruri. Dar ştiind că mă durea în cot de eventuala divinitate, m-am uitat la peretele negru şi am zis: „Dacă exişti arată-mi că viaţa asta de care zici Tu în Scriptura Ta poate fi trăită!".

Derulând înainte cu un an: Eram la facultă, în alt oraş decât cel natal şi stăteam pe balconul internatului şi povesteam acum cu un prieten relativ recent pe care îl simţeam aproape şi care a produs o schimbare seismică a vieţii mele: Iisus. Povestind eu cu El, văd dintr-o dată peste peisajul de plopi alungiţi din faţa mea, o cameră întunecată şi cineva stătea jos în genunchi uitându-se în sus la peretele întunecos şi spunând cuvintele: „Dacă exişti arată-mi că viaţa asta de care zici Tu în Scriptura Ta poate fi trăită!". 

Eu uitasem total de această provocare pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu cu un an în urmă, dar în după amiaza aceea, El se hotărâse să ridice vălul şi să îmi arte că mi-a răspuns la provocare. 
Ce s-a întâmplat între aceste două evenimente: În perioada imediat următoare momentului din noapte în care am rostit acea provocare, două cupluri unul din vestul, altul din estul ţării s-au mutat în micuţul orăşel din Ardeal unde locuiam. Am ajuns să îi cunosc din întâmplare şi îmi amintesc doar că familiile şi viaţa lor era ca un magnet pentru mine. Îşi iubeau nevestele şi copiii, erau integrii, nu materialiști și profitori cum erau majoritatea şi aveau o împlinire şi un simţământ al destinului care pe mine mă depăşea. În timp am ajuns să îmi dau seama că erau credincioşi practicanţi. Nu erau obtuzi, ambii erau intelectuali şi erau pasionaţi de Mântuitorul. 

M-au provocat să citesc Evangheliile. Am făcut-o. Din paginile acelea persoana lui Hristos a ieşit afară şi a venit în viaţa mea. Am înţeles că pentru un adolescent complexat, mitocan, hotărât să stoarcă lumea pentru a-şi îngroşa propria vanitate ca mine, nimeni nu ar plăti pentru iertarea multelor tâmpenii pe care le-a făcut. Am înțeles că Mântuitorul a sterș gunoiul meu luând pedeapsa pe care o meritam eu asupra lui pe cruce. 
Am înţeles apoi că Hristos în Evanghelii cheamă oamenii la El, nu îi cheamă la religii, fie ele strămoşești ca a majorității sau a catolicilor, sau pocăiților. Hristos spune: „Veniţi la MINE toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă". Nu zice: ”du-te la slujbă”, sau ”fă cutare ritual” (nu că astea ar fi rele în sine), ci: ”hai la Mine direct”. Asta am făcut: singur în camera mea, am vorbit cu pereţii şi am zis: „Doamne dacă Tu eşti cine zici în Evanghelii că eşti: schimbă-mi tu viaţa şi iartă-mă că mi-am fost singur Dumnezeu până acum. Vreau să fi tu Şeful meu şi Prietenul meu mai mare." 

Ceva s-a întâmplat de atunci în viaţa mea. Părinţii mei au văzut că viața mea se schimbă, la fel, colegii de la şcoală și profesorii au văzut că ceva s-a schimbat radical. Hristos a venit în viaţa mea şi m-a schimbat. Dintr-un ateu practic, complexat, mitocan, profitor şi un adolescent târât împotriva voii lui la slujbele de la biserică am devenit nu atât un credincios, cât unul care urma o Persoană vie şi care trăieşte acum o relaţie zilnică cu Iisus. Aşa am devenit cu adevărat creştin. Cele două cupluri mi-au dat să citesc, m-au învățat ce înseamnă să fi creștin nu de duminică, ci unul care trăiește zilnic într-o relație de prietenie și supunere față de prietenul meu mai mare, viu și prezent - Iisus. Pe scurt, au fost duhovnicii mei. După exact anul acela în care Iisus m-a găsit, cele două familii s-au mutat în altă parte a ţării, iar eu am mers la facultă.

În ziua aceea pe balconul internatului, Iisus mi-a spus: „Te iubesc aşa de mult încât pentru tine am mutat două familii cu purcel şi căţel în oraşul acela, doar pentru a-ţi demonstra că exist şi că se poate să trăieşti viaţa cu mine și acum în secolul ăsta, iar după ce tu M-ai găsit i-am trimis în altă parte." Atunci am plâns ca un copil şi nu sunt departe de a o face şi acum când îmi readuc aminte de lucrurile astea.

Iisus ne iubeşte! Şi încă nu am văzut pe cineva care să-L caute din toată inima şi să nu-L găsească. :)

Târâm Dumnezeu prin fotbal: baștanii de liga 1 simt că se apropie finalul campionatului

Un articol superb al lui Gabi Berceanu
http://blogsport.gsp.ro/gabrielberceanu/2012/05/12/dumnezeu-nu-joaca-la-pariuri/


Dumnezeu nu joacă la pariuri


Pe un forum al baptiştilor fanatici din SUA există o listă de 10 motive pentru care Dumnezeu ar urî fotbalul: că suporterii sînt violenţi, că fotbaliştii sînt leneşi, că dezastrele de tip Heysel ar fi semne divine şi alte motive enunţate atît de sobru şi argumentate cu atîta acribie încît nici să rîzi nu-ţi vine. Pînă la motivul numărul 10, care te linişteşte şi eliberează hohotele: “Franţa e o naţiune de succes în fotbal”  Suficient, nu?

“Oamenii de fotbal” împart în gînd lucrurile: Dumnezeu dă penalty-uri, dar nu virează banii de participare în Ligă.

Dumnezeu vrea să ia CFR campionatul, aşa crede Iuliu Mureşan. Acum două sezoane, în cursa spre titlu, tot el era sigur că “Dumnezeu ţine cu cei puternici, cu cei cinstiţi”. Dumnezeu ar trebui să ducă Steaua pe locul 1 în preajma fiecărui Paşte. Dumnezeu a pedepsit rapidiştii la egalul cu Tg. Mureş pentru că sînt păcătoşi, spune Dani Coman. După Rapid-Steaua 1-1, patronul Stelei a conchis: “Eu nu fac, tată, aranjamente! Dumnezeu le face!”. În aprilie, la meciul cu Vaslui, tot El făcuse echipa. Dumnezeu.

Cum banul e ochiul dracului, în fotbalul nostru se face clar distincţie între cele două emisfere: la pariuri, Dumnezeu nu mai există. La drepturile de televizare, la comisioane de impresari, la salarii restante pentru fotbalişti. Cum miroase uşor a bancnotă, cum “oamenii de fotbal” împart în gînd lucrurile: Dumnezeu dă penalty-uri, dar nu virează banii de participare în Ligă. Nu joacă “2 pauză, 1 final”.

Cine Dumnezeu să fi crezut că se vor strînge 8 cartonaşe roşii în ultimele 5 partide ale Chiajnei, Dumnezeu-ştie-cum cel puţin unu în fiecare meci? FC Vaslui are în sezonul acesta 5 victorii la capătul unor partide în care a fost condusă. Alte trei victorii identice, 3-2, după ce adversarii, Oţelul în Cupă, Pandurii şi Tg. Mureş în campionat, au reuşit să revină de la 0-2. Ce Dumnezeu mai contează cît era cota, dacă “psihicul a ajutat fotbaliştii să revină”? Ferească Dumnezeu să aibă treabă coincidenţele cu Dumnezeu!

Dumnezeu n-a fost la Belek în februarie, la amicalul Chiajna-CSM Rm. Vîlcea 6-4. El nu apare nici la Tulcea, n-a călcat pe la Snagov de multă vreme. În gura “oamenilor de fotbal” e un porte-bonheur, niciodată un portmoneu. Un şef al arbitrilor arbitrilor pe care nu-l pot recuza, niciodată un biet fluieraş pe care se pot baza, precum o făcea Tg. Mureş în era Avram.

Aşa şi la noi. Dumnezeu e bun pînă nu ia CFR titlul. Sau nu greşeşte Haţegan. Sau nu o scapă Tătăruşanu. N-ar fi nimic nefiresc. Dar cît priveşte emisfera cealaltă, dragi “oameni din fotbal”, unde credeţi că nu există Dumnezeu: mă îndur să cred în inocenţa mea tîmpă că vă înşelaţi. Duminica viitoare se citeşte din Evanghelie “Vindecarea orbului din naştere”. Vă rog să nu ne bănuiţi nici măcar de conjunctivită!

Satisfacția personală și îmbrățișarea suferinței în misiunea lui Isus

Lumea noastră nu e perfectă. Noi nu suntem. Când Hristos a venit să întoarcă lumea cu susul în jos a fost pus pe cruce. Când vom încerca să-L urmăm pe Isus în misunea lui de ne pune pe noi și pe alții în postura de iubitori de Dumnezeu și nu de sine vom suferi. Garantat. Nu e o treabă pentru cei slabi de îngeri. Fricoșii stau deoparte pentru că siguranța personală și materială pot fi doar niște glume bune în Împărăție.

Hristos și nu Scriptura e fundația ultimă! : neindicat pentru fundamentaliștii cu probleme de inimă

Preluat de pe http://gregboydreknew.blogspot.com/2012/05/why-christ-not-scripture-is-our.html
Spor la gândit pentru cei care rezistă să o facă.

Why Christ, not Scripture, is Our Ultimate Foundation

In a previous blog I argued that all our theological reflection must not only be Christ-centered, it must, most specifically, becross-centered. I now want to begin to unpack some of the most important implications of adopting a cross-centered theological perspective. My ultimate goal is to show how a cross-centered theology is able to resolve the conflict between the revelation of God on the cross, on the one hand, and the OT’s portraits of God as a violent warrior deity, on the other. The place to begin our reflections is with the inspiration of Scripture. But before I adopt a cross-centered perspective of inspiration, in this blog I’d like to first offer an important preliminary reflection on what I consider to be a mistaken use of biblical inspiration.

SCRIPTURE: A SHAKY FOUNDATION FOR WHY WE BELIEVE

Evangelicals typically ground the credibility of their faith on the inspiration of the Bible. If they were to become convinced that the Bible was not inspired, their faith would crumble. I think this posture is as unwise as it is unnecessary. I want it to be clear at the start that I fully embrace Scripture as the “God-breathed” (theopneustos) Word of God (2 Tim. 3:16), and I believe that, if properly defined, it is “infallible.” I also believe that Scripture should be the foundation of whatwe believe. But I think it’s very mistaken to make Scripture the foundation of why we believe.[1]

If the reason you believe is anchored in your confidence that Scripture is “God-breathed,” then your faith can’t help but be threatened every time you encounter a discrepancy, an archeological problem, or a persuasive historical-critical argument that a portion of the biblical narrative may not be historically accurate. Your faith may also be threatened every time you encounter material that is hard to accept as “God-breathed” -- the genocidal portrait of Yahweh I discussed in my previous blog, for example. When biblical inspiration is made this important, people are forced to go to extreme and sometimes even silly lengths to explain each and every one of the “encyclopedia” of “difficulties” one finds in Scripture (I’m alluding Gleason Archer’s apologetic book, New International Encyclopedia of Bible Difficulties).

As has happened to so many others, throughout my seminary training this foundation became increasingly shaky and eventually collapsed. I know a number of former-evangelicals who completely lost their faith when they experienced this. One is Bart Ehrman, who I’m sure many of you recognize as one of Christianity’s most well-known contemporary critics. He and I were in the doctoral program at Princeton Seminary at the same time, and we fell through our crumbling Scriptural foundation at roughly the same time and for many of the same reasons. But while Bart gradually fell into agnosticism, I fell onto a different and much more firm foundation. I fell into Christ.

CHRIST: A FIRM FOUNDATION

For a number of reasons (none of which have to do with the inspiration of Scripture) I believe the crucified and risen Christ is the definitive revelation of God’s character, and the definitive revelation of what God is up to in this world. Many of the reasons I have for believing in Christ are historical in nature. I find there are compelling historical-critical reasons for concluding that the Gospels are generally reliable, for example. (I and Paul Eddy address some of these in The Jesus Legend). Some of my reasons are philosophical in nature. The story of the God revealed in Christ that is centered on the cross makes better sense of the world to me than any other competing story, for example. And some of my reasons are rooted in personal experience. The story of the God of unsurpassable love who gave up everything to save a race of hopeless rebels “rings true” in the deepest part of my being. Moreover, I sometimes experience Christ in ways that make it hard to deny his reality.

I have a lot of reasons for believing in Christ, but the inspiration of Scripture is not one of them. I don’t deny that there are a handful of fulfilled prophecies about the coming Messiah that are rather compelling (e.g. the suffering servant of Isa. 53 and the pierced Lord of Zech. 12:10). But I also think evangelical apologists are misguided when they try to use this as the rational foundation for the Christian faith. When Gospel authors say Jesus “fulfilled” an OT verse, they don’t mean that the OT verse predicted something that Jesus did or that happened to Jesus. If you check out the OT verses Jesus is said to have “fulfilled,” you’ll find there is absolutely nothing predictive about them. The Gospel authors are rather using a version of an ancient Jewish interpretive strategy called “midrash” to simply communicate that something in the life of Jesus parallels and illustrates a point made in an OT verse.

In any event, if the intellectual credibility of your faith is leveraged on the prophecies that Jesus is said to have “fulfilled,” I’m afraid your faith will be literally incredible. I would instead advise you to anchor the plausibility of your faith, as well as your identity, your core sense of well-being, and your ultimate security and hope in Jesus and in Jesus alone.

WHY BELIEVE IN THE INSPIRATION OF SCRIPTURE?

So where does the inspiration of Scripture come into the picture? While I do not believe in Jesus because I believe in the inspiration of Scripture, I do believe in the inspiration of Scripturebecause I believe in Jesus. Jesus is the center and culminating point of the entire biblical narrative, and it’s impossible to understand who Jesus is, and what he was up to apart from this story. Not only this, but historical-critical considerations have led me to conclude that the Gospels are generally trustworthy, as I said above, and these Gospels consistently present Jesus equating the Hebrew Scriptures with God’s Word. They also give some indication that Jesus expected the Holy Spirit to inspire some of his followers to bear witness to him in a way that would allow the world to believe on him through their word (e.g. Jn 14:26; 15:26-27; 17:20).

Along similar lines, Jesus promised that that he would be present in his corporate body by the power of the Spirit to continue to guide it (Mt 28:20; Jn. 14:18, 26). Under his guidance, this community has always acknowledged that both the Old and New Testaments were “God-breathed.” As part of this community, I feel compelled to do the same. And even apart from these considerations, I have trouble believing that the God who consistently inspired a written witness of his interactions with people leading up to Christ would not continue this patternfollowing Christ. Why would the One who always taught his community to rely on a written witness now suddenly lead his community with no written witness?

Because I believe in Jesus, therefore, I am led to confess that all Scripture is “God-breathed.” Yet, because it is Jesus and not Scripture that serves as the ultimate foundation for my faith, my faith is no longer threatened by the “encyclopedia” of “difficulties” one finds in Scripture. In fact (as I’ll attempt to show in my next blog) if we ground our faith in Christ alone, and begin all our theological reflections with Christ alone, things such as the discrepancies in Scripture and persuasive historical-critical arguments suggesting that sections of Scripture may not be historical cease to be difficulties at all. 

Dialog cu un prieten ateu: ”nimeni n-ar crede daca nu s-ar teme de iad”

Tu de ce crezi? Prietenul meu ateu cu care am corespondat la un moment dat mi-a spus ca credinta e dovada de slabiciune si e apanajul celor care”mai au nevoie de 'carja Dumnezeu`”. Mai jos e o scrisorica (electronica) pentru spargerea balonului cu prejudecati a prietenului meu ateu (poate si ale altora - cine stie?)

Draga Nelu (nume fictiv),

Chiar crezi ca nimeni nu ar crede daca nu ar fi ideea de iad si rai? Cunosc personal o gramada de oameni care nu cred de frica, ci de drag si din convingere si foarte multi cred din cauza faptului ca au experimentat ceva extrasenzorial si supranatural. Gandeste-te ca mai toti fondatorii stiintei au fost crestini si ca din pleiada de castigatori de nobel pentru stiinta (fizica, chimie, medicina) majoritatea sunt crestini sau evrei (monoteisti)... deci, hai sa nu credem ca toti cred pentru ca se tem de iad :)

Eu nu cred pentru ca ma tem de iad. Cred pentru ca l-am experimentat pe Dumnezeu in viata mea, si nu rar. Cred si pentru ca e cea mai solida si coerenta conceptie despre lume si viata care exista pentru a explica universul si existenta.

Ideea cu ”Religia e o chestie benefica pentru bunul mers al societatii” si ”Credinta e benefica pentru cei slabi de inger” nu se prea aplica castigatorilor de nobel si sutelor de profi universitari de stiinte exacte care sunt teisti. Ideile astea sunt doar prejudecati ale propagandei atee comuniste si umaniste si acum reluate de preotii neoatei gen Dawkins, Harris, Hitchens, etc.

Dumnezeu vrea sa faci distinctii. Marele Petre Tutea spunea: ”cine nu operereaza cu distinctii nu se dezvolta”. Scriptura spune: ”cercetati toate lucrurile si luati ce este bun!” 1 Tesaloniceni 5.21

Asta inseamna ca Dumnezeu te incurajeaza sa cercetezi si sa ai indoieli si sa iti folosesti ratiunea. Iisus i-a raspuns indoielilor lui Toma, aratadu-i-se. Te incurajez sa nu te lasi coplesit de ceata pe care o raspandeste religia atee.

Indoiala e buna, in schimb prejudecata e rea. Prejudecata ca toti cei care cred sunt bigoti, slabi de inger si redusi, ca religia e opium pentru popor (Lenin zicea asta), ca etc. e un praf cu care multi se imbata desi apa e rece. Prejudecatile atee sunt subtiri pentru ca nu dispun de resurse suficiente pentru a se sustine. Afirmatiile propagandei atee sunt de majoritatea orilor doar atat, propaganda.

Te provoc sa iti incepi itinerariul cu a citi niste carti bune scrise de profesori de oxford sau cambridge teisti gen C.S.Lewis ”Crestinism pur si simplu” sau de Alister MacGrath ”Dawkins: o amăgire? - Fundamentalismul ateu şi negarea divinului” sau Francis Collins, seful proiectului de cercetare a genomului uman, ”Limbajul lui Dumnezeu”. Toate astea le gasesti in romaneste. Da un google si spor la treaba.

Căruța cu fericire: Când Dumnezeu îți spune ce și cum să gândești

O carte scrisă în închisoare e ”epistola bucuriei”. În mijlocul frustrărilor, durerii, pierderilor financiare, bolii și în prezența oamenilor imposibili poți să fii bucuros și fericit!

Bucuria definită de Pavel e roada Duhului. Nu e produsul nostru, e al Altuia în noi. Suntem doar solul care se oferă Sfântului Duh spre a rodi în noi.

Pavel le porunește creștinilor persecutați din Filipi să fie bucuroși. Ciudat? Bucuria e o atitudine mentală pe care putem decide să o adoptăm prin Sfântul Duh în fața oricăror circumstanțe ale vieții. E o reacție pe care o putem alege în fața a orice ne rezervă viața!

Mă supun poruncii de a mă bucura când aleg în fiecare clipă să întrețin din Duhul Sfânt în mintea mea o dispoziție pozitivă și implicit să evacuez orice atitudine negativă pe care o observ lâncezind prin colțurile minții mele.

Se poate să ți se poruncească să alegi să fi bine dispus? 


Pe de altă parte, fericirea este starea de împlinire, plinătate și relaxare pe care o simțim când nevoile noastre sunt împlinite, când suntem la pace cu noi înșine. Pavel poruncește bucuria. Bucuria e detergentul, fericirea e curățenia ce rezultă în urma acțiunii detergentului. Fericirea e starea senină a unui suflet purificat prin bucurie de gândurile antifericire care tind să ne polueze mintea.

Pavel prescrie atitudini ale minții creștinului care împreună dau gustul bun supei fericirii. Suntem responsabili și capabili în orice clipă să decidem soiul de gânduri pe care le fierbem la focul mic al minții și ce gen de atitudini se formează în suflet în urma fierberii. Aici sunt expresiile pe care Pavel le poruncește în mod absolut, pentru că sunt însoțite de adverbe și adjective care nu admit excepții, de genul: ”nimic”, ”tot, toate” etc.

Aici e lista cu cele 9 imperative ale fericirii din Filipeni:

1.                  2:3 Nu faceţi NIMIC din duh de ceartă sau din slavă deşartă

2.                  2.14 Faceţi TOATE lucrurile fără cîrtiri şi fără şovăieli,

3.                  3:8 Ba încă, şi acum privesc TOATE ACESTE lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut TOATE şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos,

4.                  4:4 Bucuraţi-vă TOTDEAUNA în Domnul! Iarăş zic: Bucuraţi-vă!

5.                  4:5 Blîndeţa voastră să fie cunoscută de TOȚI OAMENII. Domnul este aproape.

6.                  4:6 Nu vă îngrijoraţi de NIMIC; ci în ORICE LUCRU, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţămiri.

7.                  4:8 Încolo, fraţii mei, TOT ce este adevărat, TOT ce este vrednic de cinste, TOT ce este drept, TOT ce este curat, TOT ce este vrednic de iubit, TOTce este vrednic de primit, ORICE faptă bună, şi orice laudă, la acestea să vă gândiți.

8.                  4.12 În TOTUL ȘI PRETUTINDENI m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă.

9.                  4:13 Pot TOTUL în Hristos, care mă întăreşte.

Le iau pe rând, pe îndelete:

1.                  Capitolul 2 versetul 3 ”Nu faceţi NIMIC din duh de ceartă sau din slavă deşartă”

Ce mă motivează când fac ORICE?

Ce mă motivează când fac lucuri BUNE?

Atunci când fac lucruri rele se prezumă că s-ar ptea putea să o fac din motive greșite. Ce mă motivează însă să fac lucruri bune? Să ajut săracii, să vorbesc amabil, să dau bani, să fiu tată și soț bun? ORICE fac din duh de ceartă sau din dorința de a ieși în evidență distruge fericirea a mea și a altora și mă mânjește pe mine și pe alții.

Mă motivează dorința de a demonstra ceva, de a câștiga o dispută? ORICE fac cu aceste motivații, distruge fericirea mea și a altora. E ca și cum aș bea dintr-un izvor cu mâl și apoi l-aș scuipa pe alții.

2.                  Capitolul 2 versetul 14 ”Faceţi TOATE lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli”

Cum ar fi viața dacă nu ne-am plânge niciodată, de nimic și de nimeni?

Cum ar fi viața dacă niciodată când Isus sau orice altă autoritate din viața noastră ne-ar cere să facem ceva, am face ce ni se cere, imediat și fără comentarii? Când nu avem chef, când ne e lene, când simțim că nu putem, sau când simțim că urâm sau disprețuim persoana pentru care ni se cere să facem un lucru.

3.                  Capitolul 3 versetul 8 ”Ba încă, şi acum privesc TOATE ACESTE lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut TOATE şi le socotesc ca un gunoi, ca să cîştig pe Hristos”

Gunoiul lui Pavel, constă în lucrurile cele mai importante pentru lumea de atunci:  echivalentul din zilele noastre pentru bani, carieră, reputație, familie, plăcere, etc., (lucruri bune în sine). Trăim pentru vreunul dintre acestea?

Dacă da, sunt șanse mari să ratăm cunoașterea lui Hristos (definiția vieții veșnice) Cosiderând gunoiul din viața noastră ca atare și recunoscând importanța experimentării lui Hristos, scuzele devin penibile: ”nu am avut timp sau energie azi să mă rog și să citesc Biblia sau să am atitudinea pe care o vrea El”. Dacă avem scuze, foarte probabil că încă nu vedem gunoiul ca și gunoi, ci îl considerăm încă o comoară. Yeak!

4.                  Capitolul 4 versetul 4 ”Bucuraţi-vă TOTDEAUNA în Domnul! Iarăş zic: Bucuraţi-vă!”

Bucuria înseamnă să decizi să ai prin Sfântul Duh (care întotdeauna e în noi și vrea să ne bine dispună) o dispoziție pozitivă izvorâtă din conștientizarea realității ireversibile a dușului continuu de dragoste necondiționată al lui Dumnezeu pentru noi. Todeauna înseamnă... totdeauna! Care sunt situațiile în care unui om îi este dificil să aibă o dispoziție pozitivă? Lipsa, suferința, conflictul, frustrarea cu oamenii, jignirile, moartea?

Nimeni nu ne poate dispune negativ fără voia noastră. Suntem responsabili de atitudinea pe care o adoptăm în orice circumstanțe ale vieții. Sunt responsabil de lucrurile care le conștientizez în mijlocul necazurilor. Conștientizez necazurile sau iubirea Lui necondiționată? Eu decid care e sursa atitudinilor și gândurilor mele. Sunt rădăcinile minții mele înfipte în negura circumstanțelor negative sau în seninul iubirii Lui necondiționate? Sunt responsabil cu vremea bună și vremea rea din mintea și din inima mea. Nu prognoza meteo, ci noi decidem umiditatea, viteza vântului și temperatura din inima noastră.

5.                  Capitolul 4 versetul 5 ”Blândeţea voastră să fie cunoscută de TOȚI OAMENII. Domnul este aproape.”

În greacă, blândețea e termenul pentru ascultarea docilă de comenzile dresorului la care ajung animalele sălbatice în urma procesului de dresare. E o ascultare reflex, dobândită în timp, prin acte de supunere repetitivă .  

Cum ar fi ca TOȚI oamenii care ne cunosc să ȘTIE din interacțiunea cu noi că o caracteristică evidentă a vieților noastre e supunerea fără comentarii față de Dumnezeu care oricum știe mai bine și ne vrea mai binele? Văd oamenii care ne cunosc asta la noi? Întrebați-i!

6.                  Capitolul 4, versetul 6 ”Nu vă îngrijoraţi de NIMIC; ci în ORICE LUCRU, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.”

Îngrijorarea e frica de viitor. Îngrijorarea e anticiparea a ceva negativ care s-ar putea să ni se întâmple fie nouă, fie celor dragi. Îngrijorarea nu e prudență. Prudența înseamnă să fi administrator înțelept cu resursele pe care le ai (bani, resurse, relații) și să investești eficient în ele. Ești prudent, când faci aceste lucruri nu motivat de frica de viitor, ci de înțelegerea nevoii de echilibru și de anticipare corectă a vieții.

Care sunt persoanele, lucrurile, relațiile, situațiile pozitive pe care te temi că le vei pierde sau nu le vei avea niciodată? Sănătatea, o relație la care ții, finanțe, viitorul copiilor? Dacă accepți ca teama să îți dicteze ce gândești și ce decizi și stările emoționale înseamnă că te îngrijorezi. E una să simți ispita fricii, e cu totul altceva să lași ca frica să îți controleze gândurile, sentimentele și acțiunile.

Ni se spune să ne temem de NIMIC. Adică o mulțime vidă, fără conținut de frică. Zero frică!

Ce faci când ești ispitit să te temi? Să gândești și să acționezi din frică? Refuzi gândul. Apoi, discuți cu Dumnezeu despre lucrul, situația și relația respectivă. Îi spui ce simți, îi spui ce ai dori pozitiv să se întâmple sau ce negativ să nu se întâmple (ceri), îi spui apoi că ești mulțumitor că El e Tatăl tău bun care nu va lăsa nimic care să nu facă bine creșterii caracterului tău asupra ta.

Îl informezi pe Dumnezeu. Nu că nu ar ști, ci spunându-i-le Lui îți dai și TU seama că El știe mai bine ce, de ce, cum, când, unde în privința lucrului de care ești ispitit să te temi. Dumnezeu e atent tot timpul cu noi. Atenția lui e infinită. Un infinit împărțit la șapte miliarde, câți suntem pe Terra, e tot un infinit. Când îi spunem lui ce simțim, începem să devenim și noi atenți la El, să devenim conștienți de iubirea lui necondiționată, de atenția lui afectuoasă și grija lui continuă și infinită cu privire la fiecare detaliu al vieții noastre.

7.                  Capitolul 4 versetul 8 ”Încolo, fraţii mei, TOT ce este adevărat, TOT ce este vrednic de cinste, TOT ce este drept, TOT ce este curat, TOT ce este vrednic de iubit, TOTce este vrednic de primit, ORICE faptă bună, şi orice laudă, la acestea să vă gândiți.”

Care sunt criteriile care filtrează perfect ceea ce gândim și care garantează un flux de gânduri care produc fericire? Dacă un gând nu are cele 8 calități descrise în acest verset, foarte probabil că nu va produce fericire nici în noi, nici în alții. E imperativ să fim atenți și agili în înțelegerea și cunoașterea fluxului gândurilor noastre. Să fim elevi atenți ai fluxului gândurilor noastre. Care e calitatea gândurilor la care ne permitem să gândim?

Vrem fericire? Atunci orice gând care nu trece testul adevărului, cinstei, dreptății, purității, iubirii, acceptării, acțiunii pozitive și altruismului nu vine de la Dumnezeu și va nărui fericirea noastră și a celor din jurul nostru. Nu e de mirare că mulți locuim constant într-un butoi de milă de sine și idolatrizăm aprecierea altora. Calitatea gândurilor noastre devine calitatea vieții și a relațiilor noastre!

Putem să fim fericiți! Putem să ne punem mintea să macine doar făina celor opt criterii ale fericirii!

8.                  Capitolul 4 versetul 11-12 ”...m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. În TOTUL ȘI PRETUTINDENI m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă.”

”M-am deprins”, înseamnă: m-am antrenat o perioadă de timp îndelungată în care acest obicei a devenit parte a cine sunt eu, parte a caracterului meu!

Ce antrenament făcea Pavel? Mulțumirea în orice situație, negativă sau pozitivă.

Depinde starea noastră de mulțumire de câți bani avem sau nu? De câtă apreciere primim sau nu? De cât de sigur e că voi avea frigiderul plin sau gol? Aleg să fiu mulțumitor indiferent unde sunt (PRETUTINDENI) într-un loc familiar și confortabil sau într-unul străin și amenințător,în orice circumstanță sau relație? (TOTUL ) Când sunt apreciat sau jignit? Când sunt acceptat sau respins? Când sunt în conflict sau în pace? Deprimat sau fericit? Când am lucruri sau când nu le am?

9.                  Capitolul 4 versetul 13 ”Pot TOTUL în Hristos, care mă întăreşte.”

În Hristos totul e posibil dacă vrei să i te supui! Contextul acestui verset se referă la o diversitate de situații și relații negative . Pot să fac tot ce vrea Isus să fac când mi-e foame, când sunt sătul, când am bani și când n-am. Pot să fac tot ce vrea Isus să fac cu privire la mine însumi, la soț, copii, bani, timp, misiune. Pot să o fac nu bombănind, ci cu o atitudine de mulțumire pe care m-am deprins să o impun prin Duhul minții și voinței mele. 

Care sunt circumstanțele în care te minți că nu poți să faci ce îți cere Isus să faci? Că nu ai bani, timp, iubire, imagine bună de sine, relații iubitoare, capacitate, chef DESTUL? În Hristos poți să faci orice îți cere cu bucurie și mulțumire, chiar dacă nu ai nimic din ce spune lumea că trebuie să ai pentru a fi fericit! Vrei să faci ce îți cere Iisus? ”Dacă vrei, poți!”

Vrem fericire? Lăsând ”imperativele absolute” din scrisoarea bucuriei să ne controleze gândirea sigur vom fi fericiți și bucuroși!

Lumea are nevoie de astfel de oameni!

Nu vreau însă să dăm impresia că în Scripturi nu este loc de regret, pocăință, timp de jelire, timp în care să plângi.  David a plâns, Isus a plâns. Însă trăsătura de bază a lui David care a avut parte de suferință și respingere mult mai mare decât majoritatea dintre noi, era aceea de om dezimvolt și plin de pasiune pentru Dumnezeu. Un om fericit. Trăsătura de bază a lui Isus, care a avut partea lui de suferință și respingere, era aceea de om la pace cu sine însuși și un om sigur pe sine datorită încrederii absolute în purtarea de grijă iubitoare a Tatălui. Asta înseamnă ”blând și smerit cu inima”.  Un om fericit.

David a postit și s-a îmbrăcat în sac și cenușă timp de șapte zile pentru a îndepărta hotărârea lui Dumnezeu de a lua viața copilului său. După ce acesta a murit (nu un lucru oarecare să îți moară copilul) s-a ridicat și și-a continuat viața trecând peste acest episod. Isus de pe cruce, în mijlocul suferinței era învăluit de milă și compasiune pentru alții. I-a încredințat-o pe mama lui ucenicului iubit și s-a rugat pentru binele și iertarea celor care îi produceau acea suferință îngrozitoare. Primii creștini erau duși în arene pentru delectarea spectatorilor.  Dar în loc să dea satisfacție mulțimilor care se așteptau să îi vadă tânguindu-se, blestemând cu amar și fugind din fața leilor care îi devorau, creștinii se rugau liniștiți pentru mântuirea călăilor lor și a spectatorilor care așteptau să îi vadă torturați. Oameni fericiți.

Bucuria nu e o negare paranoidă a durerii de care avem parte în viața de pe pământ. Bucuria nu e o negare a realității, ci o negare a ... negativismului. Nu o negare a durerii, ci a a acrelii, bosumflării și a amărăciunii care ne ispitesc atunci când suntem în durere. Bucuria nu e o negare a compasiunii, ci e singura atitudine cu care merită să îi slujești pe cei în nevoie. Cineva frustrat nu e o alinare pentru cineva în nevoie, ci e doar un stres suplimentar pentru inima deja tulburată a acestuia. 

Bucuria înseamnă să alegi în mijlocul durerii să trăiești din iubirea necondiționată a lui Isus și din cine ești în Hristos și din cine e în tine (Sfântul Duh) și să îl lași pe Sfântul Duh să se manifeste în mintea și atitudinile tale în aceste circumstanțe. Bucuria înseamnă să îl lași pe Dumnezeu să te definească și nu circumstanțele. Bucuria e alegerea conștientă de a trăi din izvorul adânc al Duhului din noi și nu din vârtejul rănilor, durerilor, egoismului nostru și a valorilor, relațiilor și influențelor demonice centrate egoist ale lumii din jurul nostru.

Hristos e prea des vestit de oameni frustrați, încruntați, iritați, care se vaietă continuu și își plâng de milă, care nu au chef și care sunt mai acri ca lămâia. Ne mirăm că impactul nostru e așa de șters în fața celor fără Dumnezeu, apăsați și chinuiți de păcat și de satan? Au ei nevoie de încă un frustrat care să le spună să se frustreze și mai tare în numele lui Isus?

Versetul 7 din capitolul 4 spune că dacă vom deveni studenți ai propriei noastre minți și vom controla prin Sfântul Duh conținutul gândurilor noastre... ”pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus.” Ceva supranatural se va întâmpla. O stare divină va inunda inima noastră și rațiunea noastră! Desfătarea în dragostea sigură a Dumnezeului care ne iubește necondiționat va fi așa mare și de prevalentă în noi, încât această stare ne va face părtași ordinii shalom din interiorul Sfintei Treimi. Acolo unde nu e frustrare, iritare și nici vreo nevoie neîmplinită, acolo unde e fericire continuă și fără margini.

Putem totul! Și fericirea.

Cuvintele: cultivând mândria sau smerenia noastră

Cuvinte tocite și cuvinte vii. Unele îmi cultivă autojustificarea și judecarea altora, altele îmi demască mândria și mă provoacă să îmi văd lungul nasului. M-am gândit să fac un mic inventar. Extrase din conversațiile mele cu Prietenul mai mare și cu mine însumi.

Dacă vorbesc despre ”păcat”, sunt tentat să mă uit la cei ce fac păcate ”monstruoase” și să mă absolv pe mine însumi de statutul de păcătos. Dacă vorbesc de a ”trăi pentru mine însumi și nu pentru Dumnezeu și alții”, mă plasez spășit în rândul vinovaților.

Dacă vorbesc despre ”dragoste”, tind să mă includ măcar între cei acoperiți cu brio de mijlocul clopotului lui Gauss. Dacă însă vorbesc despre ”acordarea de valoare nelimitată celui din fața mea” sau de ”dăruirea de sine în acțiuni concrete pentru Dumnezeu și cei din jur”, mă deplasez în cădere liberă înspre marginea negativă a mediei.

Dacă vorbesc despre ”credință” mă văd plutind lejer în bazinul cu evlavie și mă uit de sus la cei care ”nu au o credință mântuitoare sau o relație cu Isus”. Dacă însă vorbesc despre ”o viață riscantă” și ”de acțiuni radicale care îmi compromit propriul confort, siguranță și imagine de sine pentru a asculta de un Dumnezeu invizibil, de multe ori fără nici o garanție că îmi va fi mie mai bine” simt cum mi se scurge tot entuziasmul umblării în mediocritate cu Dumnezeul exceleneței.

Dacă vorbesc despre ”egoism” mă gândesc că sunt și eu undeva atins semnificativ de emoția dăruirii de sine, și mă contabilizez și pe mine în mijlocul celor neprihăniți care dau și ei cât pot de la ei. Când însă mă gândesc să dau acum (și să fiu gata să dau oricând) mângâierea mea favorită (toți avem de astea) pe care mi-am propus să o mânânc, joc, privesc, relaxez, admir, simt, etc. soției, copiilor, sau mai grav, unui țigan de pe stradă, mă apucă o revoltă sacră care îmi relevă postura mea de închinare profundă în fața idolului propriei satisfacții.

Dacă vorbesc de ”laudă de sine” tind să îmi închipui că dețin suficientă discreție pentru a nu mă face de rușine, și mă încadrez și eu în mijlocul celor bine crescuți care nu își abuzează cunoscuții cu colțurile propriei persoane.  Dacă însă mă gâdesc la o ”atitudine de promovare subtil - ostentativă” mă văd nevoit să mă plec cu pocăință înaintea Singurei Persoane care merită toată atenția.

Dincolo de cuvinte, Hristos e Cuvântul. El și ceea ce a făcut El, sunt sursa învierii duhului nostru și cel care a spus că e mai bine să plece pentru ca duhul nostru să fie purtător de Dumnezeu. Avem în noi comoara aceasta care o purtăm în vase de lut, din care și prin care, putem rosti zilnic, întru gloria Lui, peste noi și peste cei care ne înconjoară cuvinte pline de viață.

Calvinizarea evanghelicalismului românesc

Calvinismul, cel clasic și cel neo-reformat, este în plină expansiune în lumea evanghelică în general și la români în mod specific. Asistăm la apariția de hibrizi teologici, care istoric au la origine lumi cu convingeri total opuse calvinismului, dar care acum își arată cu mândrie coloratura calvinistă: baptiști calviniști, penticostali calviniști, carismatici calviniști. Mai aștept să văd și anabaptiști și metodiști calviniști și le-am văzut pe toate!

Unul dintre autorii care îmi plac și exponent faimos al calvinismului neo-reformat ne-a vizitat țara la acest sfârșit de săptămână și a avut impact. Recent am văzut  tema unei conferințe majore de la noi și am senzația că poziția de pe care se va aborda subiectul va fi exclusiv calvinistă.

Cred că diversitatea atât la nivelul pozițiilor academice din evanghelicalismul românesc, cât și în informarea evanghelicului de rând din România e bine venită.

Dialogul la oricare nivel (dacă e posibil) ar fi binevenit și sper ca influența proaspătă neo-reformată, (Tim Keller, Mark Dirscoll, James MacDonald etc) să aibă între evanghelicii de la noi parte nu doar de o ridicare de sprânceană ”entelectuală”, ci să producă și imboldul misional care îl are în multe din comunitățile neo-reformate de dincolo de ocean.

Dialogul american nu e întotdeauna liniar, ci e cu condiții grele de trafic: Piper scrie o carte despre o poziție a lui NT Wright acuzându-l pe acesta că nu știe ce vorbește. Un cititor avizat poate observa că John nu înțelege cadrul de referință al englezului. Tot Piper, poartă o dezbatere cu Greg Boyd, pe atunci, coleg de al său la Bethel College, în care, după mărturia unei profesoare de teologie calviniste de la Wheaton, ”s-a enervat la culme” ... apărând gloria lui Dumnezeu :), dar a pierdut în mod evident și dezbaterea și simpatia audienței care inițial era preponderent calvinistă. Cea mai tânără celebritate neo-reformată, Driscoll, vorbește despre prietenii lui arminieni, mirându-se că ”se poate să mai găsești oameni deștepți” și în rândul lor.  În același timp, Piper a reușit să surprindă prezentându-ni-l pe Rick Warren în postura de calvinist cuminte, adaptat la viteza de trafic neo-reformată.

Seminariile din vest care nu îi învață pe studenți ”ce” să gândească, ci ”cum” să gândească, încearcă din greu să ofere o dietă echilibrată studenților pe axa dezbaterii calvinism – arminianism în fața abundenței de publicistică, evenimente, conferințe și personalități cu agendă calvinistă. Se pare că mulți dintre pastorii tineri, de succes, ai mega bisericilor americane descoperă monergismul ca și poziția adecvată teologic noii clase de mijloc americane: educate, mobile și post-post moderne care e în căutare de pragmatism logic și răspunsuri manageriale la întrebări filosofice. Probabil același gen de public evanghelic de pe la noi citește și descoperă în ultima vreme calvinismul. 

Probabil, ca în multe alte privințe, în privința disputei arminiano - calviniste, școlile teologice de la noi urmează linia ”binecuvântării”: Cine plătește, vorbește! Și deci influențează. Publicarea de carte teologică la noi probabil funcționează pe același criteriu. Putem probabil spune doar empiric că prin comparație, suntem sub un potop de carte calvinistă.

Probabil trecem printr-o perioadă mai intensă de așezare - reașezare a pastorilor noștrii și în jurul liniilor de demarcație arminiano - calvine. Ce va fi nu știm. Ce este, probabil nici atât. Ce efecte are această reașezare? Merită discutat. 

Probabil pentru o dietă echilibrată ar fi bine ca cititorii de la noi să facă cunoștință cu autori la fel de prolifici de dincolo de gard: Greg Boyd, William Lane Craig, Roger Olson, Clark Pinnock, sau, mai de demult: CS Lewis. Probabil noi românii, ageri cum suntem, ne-am putea regăsi și pe poziții alternative sau derivate la dezbaterea calvinist – arminiană, de genul teismului deschis și molinismului.

Dacă vom învăța și în România să gândim mai mult și mai bine, citind și dialogând și în jurul acestei clasice dispute, vom crește în maturitate. Dacă va fi un alt tranșeu în care ne vom așeza cu încăpățânare pentru a lupta împotriva a ce e altfel decât ce știm noi, vom crea un nou front al războiului civil care se poartă în mijlocul Împărăției Păcii: Un nou motiv de bucurie pentru inamic și jale pentru proprii civili.

Până vom desluși acestea, dilema mea cu calvinismul rămâne:

Dumnezeul calvinist, singur voitor se pare că nu iubește suficient încât să ofere șansa salvării tuturor și să îi salveze eficace pe toți oamenii. Pentru că în mod ultim e singurul care mută pe tabla de șah, devine și singurul responsabil pentru ce se întâmplă. Creatura nu poate decât să se alinieze. În scenariul calvinist, voința oamenilor, moartă spiritual, nu poate alege fără să fie predestinată să învie și să aleagă. Înainte de momentul aducerii celor damnați în existență, Dumnezeu i-a și predestinat să aibă o voință moartă și deci să nu aibă șansa alegerii, ci să aibă parte de o viață și o eternitate departe de El. E ca și cum, în fața a zece oameni care se îneacă, alegi să arunci veste de salvare doar pentru doi dintre aceștia, deși ai avea suficiente veste la îndemână pentru toți zece. Sau mai grav: creezi o lume în care vrei ca opt să se înece și doar doi să trăiască. E acesta Dumnezeul iubitor al Scripturii revelat în Hristos? Eu deocamdată mă îndoiesc.

Vă doresc o dietă echilibrată!