Cazul Bodnariu: pentru cei aflați în dilemă.

Ce spun cinicii mioritici sau de oriunde ar fi ei?

”Când ai ridicat palma să dai într-un prunc te-ai transformat în brută și abuzator de copii.”

Deci:

Cinicii în cazul Bodnariu citează studiile care constată că pruncii care au fost abuzați fizic de părinți au racile majore în dezvoltarea emoțională și relațională ca și adult.

Argumentația majorității susținătorilor acestei poziții e superficială și tendențioasă.

Evident. Există copii traumatizați de violența unor părinți iresponsabili.

Dar știința nu se face investigând cazurile patologice și proiectând apoi rezultatele asupra marei mase sănătoase a populației.
Nu poti prescrie comportamente imperative pornind de la studiile facute pe abuzatori. Nu poti prezuma ca toti suntem bolnavi.

Să îndrăznești să-i dai o palmă la fund copilului pe fondul unei preocupări iubitoare și constante nu mutilează și nu traumatizează.

Să răpești copiii pentru că o familie iubitoare a călcat accidental imuabila lege norvegiană sau a cui o fi ea produce o traumă extraordinară cu efecte pe toată viața.

A spune că o palmă la fund de la un părinte afectuos și atent la nevoile copilului îl transformă pe respectivul în monstru și că în astfel de situații ”governu’” poate să sară să ducă copilul la alții mai buni, demonstrează o crasă inconștiență vis a vis de rezultatele devastatoare din punct de vedere psihologic pe care o astfel de măsură o va avea asupra copiilor atașați de părinți care sunt răpiți abuziv de ”autorități”.

De aceea când statul norvegian sau oricare ar fi el procedează astfel: vorbim despre crimă și despre demonic!

Unde e bunul simț? Unde e dreptul simț al măsurii?

În Cazul Bodnariu instituția distruge și abuzează fără să existe un abuz în familie.

Prezumția de vinovăție produce efecte catastrofale în astfel de situații.

Se invocă ”interesul superior al copilului”.

În toate studiile făcute pe copiii plasați în familii surogat sau în instituții, concluziile sunt unanime: Trauma produsă de despărțirea de părinți e profundă și cu efecte posibil permanente.

În toate aceste studii intervenția de specialitate recomandată este păstrarea copilului în familia de obârșie.

Părinții pot fi asistați, educați, instruiți, dar copilul rămâne în mediul securizant al familiei.

Dacă norvegienii sunt așa de ”științifici” și așa de preocupați de binele superior al copilului, de ce ignoră cras toate studiile de psihologie a dezvoltării și pe cele legate de formarea atașamentului securizant la copii?

De ce nu există o evaluare concretă înainte de a distruge un copil din punct de vedere psihologic prin răpirea din sânul familiei care-l iubește?

Răpirea fără o cercetare prealabilă e criminală.

Iar cercetările de după răpire au demonstrat lipsa traumei psihologice la toți copiii Bodnariu.

Dă-mi voie să te întreb: susți crima răpirii copiilor Bodnariu?