Gradul de putrefacție al credinței noastre - poate o credință moartă să mântuie?

Iacov 2:14  Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască?

Poate o credință fără fapte să mântuie? Răspunsul e evident: NU!

De ce?

Pentru că o astfel de credință e moartă! Nu există! - Iacov 2:26  După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Cartea lui Iacov din Scripturi. Luther a vrut să o scoată în afara Noului Testament. Bine că nu e după el sau după noi.

Poate că uneori și eu și tu am scoate-o din Noului Testament. De ce? Un motiv de bază e prezența pasajului enervant din carte despre relația dintre credință și fapte.

Atât timp cât credința e osul magic care-l va activa pe Dumnezeu să ne slujească pe noi, vrem mai multă credință. Îi aruncăm Lui osul credinței noastre și El va face tumbele pe care le cere egoul nostru de la dumnezeul-moș crăciun. Dacă credința este altceva și se folosește în împrejurări care nouă nu ne convin tindem să ne debarasăm de acest gen de credință sau să îl vedem ca și neadecvat.

Când se vede credința? Pe vreme rea.

Toată cartea Iacov vorbește despre răbdare în încercări, sărăcie, conflicte, persecuție pe nedrept, ipocrizia noastră și a altora, ispită, boală, despre înfrânarea limbii, despre interacțiunea corectă cu bogația și sărăcia.

Dacă credința mea în iubirea necondiționată a lui Isus pentru mine, nu e mai puternică decât atitudinile negative din inima mea față de ceea ce mă deranjează și dacă credința mea nu învinge gravitația reacțiilor firești și nu ajung să las reacțiile Duhului să stăpânească în mod constant viața mea pot să îmi pun întrebări serioase cu privire la gradul de vitalitate sau de putrefacție al acestei credințe.

Credința mea e slabă când mă lupt cu reacțiile învățate de firea mea de a fi prea milităros cu copiii sau de a nu manifesta suficientă acțiune față de Lotte. Sau când mă lupt cu tendința mea religioasă de a îmi câștiga acceptarea lui Dumnezeu și a altora prin performanțele mele în loc să-mi extrag cea mai adâncă mulțumire de sine din dragostea necondiționată pe care o are El pentru mine. Apropo:  Dumnezeu nu poate fi cumpărat pentru că în Hristosul răstignit ni s-a dăruit (fără posibilitatea de a fi cumpărat prin fapte bune) nouă în întregime.

Astea sunt ispite zilnice pentru credința mea. Și mă lupt și mă rog ca gravitația firii să nu pună stăpânire pe mine.

Mă bucur când văd și faptele urmând practic credința mea, nu pentru a-l îmbuna pe un Dumnezeu deja bun, ci pentru că am deja bunătatea Lui și o pot împărtăși cu alții care, ca și mine, nu o merită.

Tu cum stai cu faptele? Probabil așa stai și cu credința.

Unora dintre noi ne e mai greu ca altora. Unii dintre noi nu au văzut niciodată un cuvânt tandru între părinții lor, unii nu au fost apreciați niciodată de către părinții lor sau au fost apreciați doar când au avut performanțe, în rest au fost făcuți cu sare și oțet. Unii au fost abuzați de părinți sau de alții. E normal ca gravitația firii în cazul acestora să fie mai mare.

Dar și în cazurile dificile, credința în iubirea necodiționată a lui Hristos arătată pe cruce, schimbă imaginea pe care o avem despre noi. Încrederea în afirmațiile Scripturii că noi suntem niște comori ale lui Hristos va putea să învingă gravitația reacțiilor firești din noi izvorâte din credința în ceea ce au spus părinții sau prietenii negativ despre noi.  

Dacă nu alegem să ne încredem în dragostea lui Isus, ci în abilitățile noastre de a ne mântui pe noi înșine și de a rezolva pe cont propriu întrebările noastre esențiale despre cine sunt și ce mă împlinește și cum trăiesc în relații, credința noastră rămâne doar un moft, un accesoriu suplimentar pe care îl luăm de pe raft, doar când simțim că am ajuns la capătul glorioaselor noastre scheme de supraviețuire. Apoi îl punem liniștiți înapoi pe raft și continuăm să ne încredem în noi înșine.

Și ne mirăm că alții ne mai spun că ceva miroase urât în viața noastră. E credința aflată într-un grad avansat de putrefacție care o ținem bine dosită în dulapul sufletului nostru.

Credem că suntem iubiți tare de tot de Dumnezeu? Sau credem că ne descurcăm mai bine pe cont propriu?

Haideți să ne pocăim de credința de duminică, de ocazie sau de ochii lumii. Aceasta nu ne va mântui și nici nu ne va transforma. Haideți să lăsăm credința în Vestea Bună a Iubirii Lui să aducă fiecare colțișor al sufletului nostru în lumina caldă a dragostei lui și sufletul să se lase astfel transformat. Credința fără transformare e apă de ploaie și vorbă goală!

Abia crezând că suntem iubiți în Hristos, vom putea să punem jos tot arsenalul de instrumente firești pe care le folosim pentru a demonstra ceva, când de fapt suntem atât de iubiți, încât nu mai avem cui și ce să demonstrăm. Iar apoi faptele care vor curge, vor izvorî din încrederea în faptul că suntem iubiți și că avem ”de ce” și ”de unde” iubi și noi la rândul nostru.