Munca: sclavi sau oameni liberi?

Exo 5:9  Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru, şi să nu mai umble după năluci.”  - zice Faraon când i se cere să de-a drumul sclavilor evrei să se închine lui Dumnezeu!

Cine e stăpânul meu să îmi spună cât să muncesc?

Evident Faraon se credea stăpânul ultim al sclavilor evrei.

Noi nu mai suntem în sclavagism. Sau poate încă în mintea noastră suntem?

Dacă în mod conștient Isus e stăpânul meu, munca mea (în profesie și acasă sau altundeva) va fi a Lui.

Dacă eu în mod conștient mă consider stăpânul muncii mele (cel care decide cota de muncă, intensitatea, scopul și motivele muncii mele) munca se complică...

Unii dintre noi, din felul în care vorbim, dăm impresia că suntem scalvii moderni ai slujbei și șefilor noștrii: să ne auzim când spunem: „nu mai pot, munca mea mă epuizează.”; „sunt disperat de modul în care se poartă șefii cu mine”

Suntem scalvi? Nu putem să plecăm de acolo? Nu putem să negociem? Nu putem să nu ne îngrijorăm atunci când luăm decizii de a merge la timp acasă sau de a confrunta un coleg sau un șef?

Dacă răspunsul e că „nu putem”. S-ar putea să fim încă în sclavie.

Dacă suntem sclavii noștrii (serviciului, șefilor): Dacă slujba noastră nu e doar slujba care ne dă finanțe, ci e identitatea noastră de care depinde însăși supraviețuirea noastră... atunci avem nevoie să auzim vestea bună că suntem liberi!

Dacă suntem proprietatea lui Isus și nu a noastră, dacă El e siguranța noastră materială și nu slujba, dacă El e cel care ne dă identitate și nu poziția noastră sau relațiile noastre de la slujbă, atunci suntem liberi.

Povara Lui este întotdeauna ușoară.

Munca pentru El va fi întotdeauna în odihnă.

Odihna că suntem siguri și că subzistența noastră e asigurată în mod ultim de El și nu de noi.

Odihna că El ne dă identitate și semnificație și nu poziția sau slujba noastră.

Atunci munca va fi doar muncă și nu sclavie.

Suntem liberi, deci hai să trăim liberi!

Cum să stăpânim spiritual orașul?

Gen 22:16  şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentrucă ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,

Gen 22:17  te voi binecuvînta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămînţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămînţa ta va stăpîni cetăţile vrăjmaşilor ei.

Gen 22:18  Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentrucă ai ascultat de porunca Mea!”

Binecuvântarea lui Avraam urmărește Israelul: ”vei stăpâni cetățile vrăjmașilor.”

Evreii domină financiar de multe ori piețele de capital și comerțul în însăși țările care îi dușmănesc ca și națiune.

Sub noul legământ noi în Hristos (sămânța lui Avraam) noi moștenim această binecuvântare. Nu doar fizic (bogăția și conducerea administrativă), ci mai ales spiritual.

Dacă un oraș e dominat de frică, îngrijorare, materialism, corupție, vicii,etc. Noi avem promisiunea și dreptul de a stăpâni spiritual cetățile (orașele) care sunt sub aceste principalități demonice.

Suntem binecuvântați cu această binecuvântare. Și orașele noastre sunt binecuvântate doar în măsura în care ne asumăm identitatea de sămânță a lui Avraam în Hristos!

Cum să stăpânim spiritual orașele noastre?

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam și promisiunea aceasta a fost dată când Avraam a fost dispus să sacrifice ce îi era mai drag pentru Dumnezeu.

Când noi ca și sămânță a lui Isus ne vom aduce aminte de drepturile care sunt parte a cine suntem (promise de Stăpân) și când vom sacrifica tot ce ne e mai drag pentru a căuta mai întâi Împărăția și Justificarea (rostul și destinul nostru) lui Dumnezeu, atunci vom experimenta dominația asupra dușmanilor noștrii din locurile cerești!

Și vom domina dușmanii în viețile personale, în familiile noastre și apoi în orașele noastre. Acestea se vor schimba pentru gloria lui Dumnezeu!

Folosim sau iubim oamenii?

”If you love somebody, set them free...” Sting

Doar cine nu are nevoie de ceilalți poate să îi iubească în mod real.

Când am nevoie de cineva, persoana respectivă va avea pentru mine valoare funcțională de obiect pe care-l voi folosi pentru împlinirea nevoii mele.

Cum zice Martin Buber, aproapele e astfel pentru mine obiect, nu persoană, 

Cine ne poate împlini definitiv și necondiționat nevoia naturală de iubire? Adică cine îmi va afirma și împlini deplin nevoile mele de siguranță, apartenență și semnificație?

Doar Isus. Doar El iubește perfect și deplin. Doar Dumnezeu e perfect și deplin.

Oferta iubirii Lui era la dispoziția noastră înainte de a ne naște. Deschide-i-te, acceseaz-o și bucură-te de dragostea Lui ! Nu ai cum să o meriți! Așa că nu te zbate să o meriți. Doar primește-o.

Cineva știinduse iubit în mod perfect, poate iubi la rândul lui pe alții. Altfel, nu-i vom iubi pe alții, doar îi vom folosi.

Încă o dată: Cineva care încă nu e conștient că nevoia lui de iubire e împlinită în mod perfect, nu va putea iubi necondiționat, ci va tinde să îi vadă pe ceilalți ca obiecte necesare împlinirii nevoii lui de iubire (siguranță, apartenență și semnificație).

Hai să încetăm să mai căutăm la oameni iubire perfectă. La oameni nu există așa ceva!

Haideți să ne umplem și să ne desfătăm în iubirea care e la dispoziția noastră deplin și apoi îi vom putea iubi debordant și necondiționat pe apropiații din viața noastră!

Imaginea din post luată de aici: 

http://www.myyearoffaith.com/wp-content/uploads/2012/10/MotherTeresa-color-correct.jpg

Cum s-a înmuiat învățătura creștină

Fapte 14 : 21 - 23 ”După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta, şi au făcut mulţi ucenici, s'au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. 
Au rînduit presbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s'au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mîna Domnului, în care crezuseră. ”

Echipa de plantatori (Pavel și Barnaba) din secolul I încurajează creștinii recent convertiți în orașele respective la perseverență, nu la sado-masochism, ci la realism cu privire la îmbrățișarea suferinței. 
Acest realism a dispărut, înecat sub stratul pufos al Evangheliei prosperității. 

Încurajarea apostolilor pentru noii convertiți era că în mijlocul acestor necazuri Împărăția lui Dumnezeu se manifestă.

Unde a dispărut genul acesta de încurajare?

Acum acest gen de încurajare e considerat blestem și e respins ”în numele lui Isus.”

Azi ne ”încurajăm” cu: ”niciodată nu vei suferi”, ”dacă suferi ceva nu e în regulă cu tine: păcat sau vicii ascunse”

Persecuția, suferința și necazurile sunt de așteptat și indică faptul că ești ”normal” ca și urmaș al lui Isus. 

Probabil lipsa acestora ar trebui să ridice semne de întrebare cu privire la normalitatea vieții noastre de urmași ai lui Isus. 

Evitarea durerii și discomfortului și dezvoltarea personală fără impedimente și ascensiunea ”perfectă” e imaginea idealizată a vieții în zilele noastre. Idealul impus de toate talk-show-urile și tabloidele.

Dar genul de viață care evită conflictul, riscul și suferința e doar o viață anostă și mediocră - care nu contează nici pentru noi, nici pentru Împărăția lui Dumnezeu!

Deci: Să îndrăznim, în luptă vor fi necazuri, dar doar acolo vor fii victorii și semnificație eternă și bucuria reală și debordantă a Domnului și a experimentării extinderii Împărăției!

”Nu există nici o medalie cerească pentru creștinul care (s-a străduit să) experimenteze cele mai mici dureri.” Gary Thomas.

Sunt creștinii de ”neatins” ?

Ceea ce am scris e un răspuns la afirmația următoare:

”Cand esti copilul lui Dumnezeu, pe tine scrie "drept de proprietate. nu atingeti". "Nimeni" nu poate sa te atinga. Poti sa crezi asta? Sa crezi ca tu apartii unui Dumnezeu bun, plin de dragoste si de har, care da daruri bune copiilor sai? Poti sa traiesti crezand asta?”

Să începem cu un pic de Scriptură:

Luca 9:23  Apoi a zis tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.

Luca 9:24  Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mîntui.

Ioan_16:33  V'am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

FA_14:22  întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

FA_20:23  Numai, Duhul Sfînt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.

1Co_7:28  Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pămînteşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ.

2Co_6:4  Ci, în toate privinţele, arătăm că sîntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strîmtorări,

Apoc 2:10  Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios pînă la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Ef 4:26  „Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Să n-apună soarele peste mînia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.

Deci suntem ai Lui și nimeni nu ne poate atinge! (Romani 8: nimic nu ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu sau Coloseni: Hristos e în noi și cu El suntem în Dumnezeu)

Dar Romani 8 spune că în aceste lucruri (negative) de care avem parte nu vom fi despărțiți de dragostea lui: în mijlocul tuturor acestor (v35) lucruri: necaz, foamete, moarte, vom fi biruitori (v37)

Scriptura completează. Dracul dă târcoale. El nu are drept, dar noi putem să îi dăm prilej (Ef 4.27). + mai putem lăsa scutul jos și mai primim în noi ”săgețile lui arzătoare” (Efeseni 6)

Toți apostolii minus Ioan au murit ca martiri.

Lumea e nașpa. Soții sunt nașpa de multe ori. Noi suntem iertați, iubiți, protejați și totuși suntem de atâtea ori nașpa cu noi înșine și mai ales cu cei apropiați de noi: nașpa.

Și dacă vrei să experimentezi Împărăția la un nivel mai mare nu se poate fără persecuții.

Dar mesajul este : ”nu te teme!” Nouă, celor ai lui Isus în mod real nimic nu ni se poate întâmpla: nimic nu ne poate atinge: nici moartea, nici lipsa, (nici ce e acolo romani 8) nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu”

Deci acestea nu ne fac nimic. Noi chiar dacă murim nu suntem atinși, ci suntem cu Hristos în Dumnezeu! Suntem de neatins, esența, identitatea noastră nu se pierde, ci e plină de viață (cine își pierde viața și-o va câștiga: adică va trăi abundent în Împărăție: și asta e singura abundență reală: când viața plină de smerenie și sacrificiu a lui Isus se manifestă prin noi!)

Nu înseamnă că Dumnezeu nu ne protejează de toate acestea, ci înseamnă că noi suntem pe front și oricât am vrea să avem iluzia că suntem pe plajă, lumea aceasta nu e o vacanță mare.
Nu Dumnezeu nu ne protejează, ci lumea în care suntem e o lume cu agenți liberi, iar ca dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și a oamenilor pentru El să se întâmple trebuie ca voințele tuturor să fie într-adevăr libere... și ale celor răi (oameni și demoni). Și cei răi, fac rău.

Dar în fața tuturor acestora, Domnul zice: nu te teme! Așa cum zici tu: trebuie să trăim cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. El nu ne va da decât daruri bune și deja toate lucrurile bune (Iacov 1.17) din viața noastră sunt de la El! Putem fi recunoscători. Orice e rău în viața noastră nu vine de la El, ci de la firea noastră veche și coruptă și de la cel rău. De aceea ni se spune să ne rugăm: ”și nu ne duce pe noi în ispită, ci păzește-ne de cel rău!”

Cred că suntem binecuvântați în jertfa lui Hristos, de unde curg toate binecuvântările. Dar dacă cineva, avându-L pe Isus, alege să trăiască în mod constant o viață în îngrijorare, resentiment, ură, neiertare, judecată va ajunge să semene mai mult cu celălalt decât cu Isus și asta îl va durea și pe el și pe cei din jur...

Dar dacă va alege să creadă în harul lui Isus și să se accepte pe sine în Hristos și să fie deschis tuturor binecuvântărilor și va cultiva harul în inimă și îl va da mai departe altora, da, un astfel de om va fi de neatins. Orice i s-ar întâmpla el nu va fi atins de ce i se întâmplă pentru că El va fi convins că e iubit și că orice se întâmplă, iubirea lui Isus îi e de ajuns...

Și fiindcă ”cel neprihănit va trăi prin credință” cei care cred că ”vor vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii (nu doar în rai)” vor avea parte de mult mai multă binecuvântare, decât cei care cred că Dumnezeu e un Dumnezeu care dă boala și tot ce e rău pe pământ de la boli, violuri, crime, tzunamiuri, cutremure, genocide... pur și simplu pentru că ”credința e o încredere neclintită asupra lucrurilor de dorit (nădăjduite)...” Cei care doresc și așteaptă binecuvântare, vindecare, iertare (adică au imagine reală și bună despre Tăticul ceresc) vor experimenta aceste lucruri într-o mult mai mare măsură decât cei care sunt ai lui Isus, dar îl lasă pe acuzatorul, pe alții și traumele din trecut să picteze în mintea lor portretul unui dumnezeu patetic, răzbunător, capricios, căpcăun, supărat...și dacă portretul acesta îl au cu privire la Dumnezeu și așteptările acestea le au de la El, evident că vor experimenta într-o mult mai mare măsură lucruri negative.

Situația tinde să fie complexă și nu simplistă.

Urmarea lui Dumnezeu pentru a ne fi bine, nu e genul de urmare pe care Isus o dorește. E genul de urmare care atunci când vine un necaz începe să fie sinusoidală sau să se evapore. Nu că nu ni se va întâmpla bine când îl urmăm, ci nu acesta se așteaptă Isus să fie motivul să fim într-o relație cu El. Deși toți ne căsătorim la început pentru ce putem să primim de la partener, cu cât ne maturizăm înțelegem că mariajul e conceput de Dumnezeu să ne antreneze să învățăm să renunțăm la noi și să dăruim cu sacrificiu celuilalt. Și abia când îl avem pe celălalt în minte cel puțin la fel de mult ca pe noi începe căsătoria noastră să fie colțul de rai pe care Dumnezeu l-a intenționat. Așa e și cu relația cu Isus. Relația devine profundă nu doar când noi suntem în ea pentru a primi și a primi și a primi, ci când ne dăm seama că dragostea e dragoste când și noi răspundem cu dragoste. În cazul nostru se cheamă ascultare necondiționată.

Dragostea e la bine și la rău. Dar nu pentru că Dumnezeu dă răul respectiv, ci pentru că Dumnezeu e realist și știe în ce lume coruptă se întâmplă relația de dragoste dintre noi. Dintre toate relațiile și căutările noastre, dragostea continuă și constantă o vom primi doar din relația cu El în mijlocul rahatului din noi și din lumea asta. Atunci când e rău, El ca un partener iubitor e foarte aproape de noi ca să ne elibereze și să ne mângâie. 

Suntem de neatins când dragostea Lui pentru noi e rădăcina ființei și ființării noastre. Orice ni se întâmplă nu ne afectează în așa măsură încât să ne pierdem identitatea și sursa și sentimentul că suntem iubiți.

Și cei care se abandonează dragostei Lui și învață să o dea cu sacrificiu altora vor experimenta o viață din belșug în mijlocul gunoiului din lumea asta. Vor fi izvoare într-o lume care însetează, o oază în deșertul de iubire al lumii, o floare care răspândește frumusețea și aroma cerului în grămada de gunoi și duhoare a egoismului lumii noastre...

imaginea din post preluată de aici: http://s.wsj.net/media/0204pod17_J_20090204154032.jpg

Când vine Regele

Majoritatea am văzut filmul ”Return of the King”, ultima parte a trilogiei: ”Frăția Inelului” inspirat din cărțile lui Tolkein...

Acolo când apare regele trebuiesc îndeplinite câteva condiții ...

Când Hristos Adevăratul Rege al Istoriei și al Universului vine întrupat, vărul său prooroc, Ioan Botezătorul ne anuntă care sunt condițiile în care vine Adevăratul Rege, Isus:

Luca 3:16- 17  ”Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cît despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decît mine, şi căruia eu nu sînt vrednic să-i desleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc. Acela are lopata în mînă; Îşi va curăţi aria cu desăvîrşire, şi Îşi va strînge grîul în grînar, iar pleava o va arde într'un foc care nu se stinge.”

Semne că vine Isus într-un loc, să zicem orașul Satu Mare, sau oricare altul:

• Majestatea Sa este venerată (cureaua încălțămintelor)
• Puterea Duhului energizează oamenii în mod manifest (Botezul cu Duhul Sfânt) pentru a îndeplini agenda lui Isus (dragoste cu sacrificiu și în slujire și în dreptate și în vindecare și în eliberarea celor slabi - Luca 4)
• Focul pasiunii divine se manifestă ca să distingă clar adevărul de minciună/  realitatea de fals/ cei ce se autodamnează se disting clar de cei care îi aparțin lui Isus : nu este confuzie! (pleava de grâu)
• într-un cuvânt: lucrurile se radicalizează!

Chiar vreau să particip și să fac parte dintr-o manifestare vizibilă a Regelui, Unsului, Mântuitorului Isus în familia mea, la locul meu de muncă, în orașul meu?

Sunt dispus să trăiesc și să fiu o voce a Domnului care anunță venirea Lui cu putere?

Sunt dispus să plătesc prețul radicalizării poziției oamenilor și eventualei persecuții care se poate naște?

Dumnezeu e de-al nostru

Matei 1:23  „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”.

1. Isus îl aduce pe Dumnezeu mai aprope ca niciodată în istorie și devine cea mai clară descoperire a CINE și CUM e Dumnezeu! - care califică, calibrează și corectează hermeneutic toate descoperirile voalate ale lui Dumnezeu din Vechiul testament
2. Isus garantează și e calea înspre cea mai intimă formă de apropiere de Dumnezeire: locuirea noastră de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu: El e cel care e autorizat să boteze cu Duhul: El a fost primul om locuit în întregime de Duhul și El are dreptul și autoritatea să umple și să împuternicească cu Duhul...
3. Isus a locuit între oameni și va fi de atunci înainte pentru eternitate om: Dumnezeu cu unul și unul dintre ai noștrii!
4. Dumnezeu e accesibil, apropiat, iubitor și umil... poate și fără pompă, poate și fără slavă, poate și în chinuri și în respingere... și prin El și noi acum putem!