Cât de salvați suntem?

Ești pe marginea unui râu și vâslașul unei bărci de agrement cade în apă și nu știe să înoate. Te arunci în apă, îl salvezi și îl aduci la mal. După ce de abia îți tragi răsuflarea te pomenești că tipul salvat tocmai face o criză de nervi al cărei obiect ești tu și te umple cu înjurii și te și scuipă între ochi: Cum că nu ai ajuns la timp, cum că tu ești de vină că el a înghițit atâta apă etc...

Ce faci?

Ești ispitit să îl arunci înapoi și să îți spui că nu are rost are să investești în oameni că toți sunt egoiști și nerecunoscători...

Și așa ni se întâmplă cu Dumnezeu.

Ne băgăm în propriul gunoi al egoismului. Ne luăm soarta în propriile mâini și facem ce ne taie capul. Ne doare în cot de Dumnezeu și de faptul că poate El știe mai bine cum funcționăm că doar El ne-a inventat...

Apoi ne înecăm, în propriul egoism, aroganță, sictir, depresie, dezamăgire, ură, neiertare, dependențe... și de acolo nu știm cum să ieșim.

Dumnezeu absoarbe pe crucea lui Isus tot gunoiul nostru și ne dăruiește gratis salvarea. Unii o acceptăm, alții suntem prea orbiți de propria mândrie să o facem și continuăm să ne salvăm singuri.

Cei care acceptăm mâna întinsă înspre noi, străpunsă de cuiele gunoiului nostru... ajungem de multe ori în situații în care suntem nemulțumiți de Dumnezeu, aroganți, îl scuipăm între ochi și îi întoarcem spatele celui care ne-a salvat.

Ce va face El?

Mulți credem că El e ca noi și că la un moment dat ne va arunca din nou în lac. Nu în lac... ci în puț de data asta:)

Dumnezeu nu e ca noi. Dumnezeu știe că deși acum îi aparținem Lui, încă o vom lua pe ulei și vom crede că viața se trăiește mai bine pe cont propriu...

Ești salvat pentru totdeauna? Sau Dumnezeul pe care îl cunoști tu stă prost cu nervii și oricând îl calci suficient de tare pe bătătură îți poate face vânt din nou în lac?

E Dumnezeu mai rău decât părinții umani buni care își iubesc copiii și când greșesc și nu îi dezmoștenesc pentru că au călcat pe bec?

Din păcate pentru unii dintre noi așa e... un Dumnezeu mai rău decât oamenii.

Mă rog să îl percepem pe adevăratul Dumnezeu care iubește cu mult mai mult decât putem să ne imaginăm noi...

Pe ce ne bazăm relația cu El?

Pe propria capacitate de a fi pe placul lui? Dacă da, vom fi întotdeauna instabili, tulburați și pacea interioară ne va scăpa.

Sau pe favoarea nelimitată pe care o primești de la Tăticul care iubește în mod perfect copiii lui în continuă nevoie de iertare, acceptare și semnificație?