Folosim sau iubim oamenii?

”If you love somebody, set them free...” Sting

Doar cine nu are nevoie de ceilalți poate să îi iubească în mod real.

Când am nevoie de cineva, persoana respectivă va avea pentru mine valoare funcțională de obiect pe care-l voi folosi pentru împlinirea nevoii mele.

Cum zice Martin Buber, aproapele e astfel pentru mine obiect, nu persoană, 

Cine ne poate împlini definitiv și necondiționat nevoia naturală de iubire? Adică cine îmi va afirma și împlini deplin nevoile mele de siguranță, apartenență și semnificație?

Doar Isus. Doar El iubește perfect și deplin. Doar Dumnezeu e perfect și deplin.

Oferta iubirii Lui era la dispoziția noastră înainte de a ne naște. Deschide-i-te, acceseaz-o și bucură-te de dragostea Lui ! Nu ai cum să o meriți! Așa că nu te zbate să o meriți. Doar primește-o.

Cineva știinduse iubit în mod perfect, poate iubi la rândul lui pe alții. Altfel, nu-i vom iubi pe alții, doar îi vom folosi.

Încă o dată: Cineva care încă nu e conștient că nevoia lui de iubire e împlinită în mod perfect, nu va putea iubi necondiționat, ci va tinde să îi vadă pe ceilalți ca obiecte necesare împlinirii nevoii lui de iubire (siguranță, apartenență și semnificație).

Hai să încetăm să mai căutăm la oameni iubire perfectă. La oameni nu există așa ceva!

Haideți să ne umplem și să ne desfătăm în iubirea care e la dispoziția noastră deplin și apoi îi vom putea iubi debordant și necondiționat pe apropiații din viața noastră!

Imaginea din post luată de aici: 

http://www.myyearoffaith.com/wp-content/uploads/2012/10/MotherTeresa-color-correct.jpg

Cum s-a înmuiat învățătura creștină

Fapte 14 : 21 - 23 ”După ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta, şi au făcut mulţi ucenici, s'au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. 
Au rînduit presbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s'au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mîna Domnului, în care crezuseră. ”

Echipa de plantatori (Pavel și Barnaba) din secolul I încurajează creștinii recent convertiți în orașele respective la perseverență, nu la sado-masochism, ci la realism cu privire la îmbrățișarea suferinței. 
Acest realism a dispărut, înecat sub stratul pufos al Evangheliei prosperității. 

Încurajarea apostolilor pentru noii convertiți era că în mijlocul acestor necazuri Împărăția lui Dumnezeu se manifestă.

Unde a dispărut genul acesta de încurajare?

Acum acest gen de încurajare e considerat blestem și e respins ”în numele lui Isus.”

Azi ne ”încurajăm” cu: ”niciodată nu vei suferi”, ”dacă suferi ceva nu e în regulă cu tine: păcat sau vicii ascunse”

Persecuția, suferința și necazurile sunt de așteptat și indică faptul că ești ”normal” ca și urmaș al lui Isus. 

Probabil lipsa acestora ar trebui să ridice semne de întrebare cu privire la normalitatea vieții noastre de urmași ai lui Isus. 

Evitarea durerii și discomfortului și dezvoltarea personală fără impedimente și ascensiunea ”perfectă” e imaginea idealizată a vieții în zilele noastre. Idealul impus de toate talk-show-urile și tabloidele.

Dar genul de viață care evită conflictul, riscul și suferința e doar o viață anostă și mediocră - care nu contează nici pentru noi, nici pentru Împărăția lui Dumnezeu!

Deci: Să îndrăznim, în luptă vor fi necazuri, dar doar acolo vor fii victorii și semnificație eternă și bucuria reală și debordantă a Domnului și a experimentării extinderii Împărăției!

”Nu există nici o medalie cerească pentru creștinul care (s-a străduit să) experimenteze cele mai mici dureri.” Gary Thomas.