Sunt creștinii de ”neatins” ?

Ceea ce am scris e un răspuns la afirmația următoare:

”Cand esti copilul lui Dumnezeu, pe tine scrie "drept de proprietate. nu atingeti". "Nimeni" nu poate sa te atinga. Poti sa crezi asta? Sa crezi ca tu apartii unui Dumnezeu bun, plin de dragoste si de har, care da daruri bune copiilor sai? Poti sa traiesti crezand asta?”

Să începem cu un pic de Scriptură:

Luca 9:23  Apoi a zis tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.

Luca 9:24  Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mîntui.

Ioan_16:33  V'am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

FA_14:22  întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

FA_20:23  Numai, Duhul Sfînt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.

1Co_7:28  Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pămînteşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ.

2Co_6:4  Ci, în toate privinţele, arătăm că sîntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strîmtorări,

Apoc 2:10  Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios pînă la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Ef 4:26  „Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Să n-apună soarele peste mînia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.

Deci suntem ai Lui și nimeni nu ne poate atinge! (Romani 8: nimic nu ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu sau Coloseni: Hristos e în noi și cu El suntem în Dumnezeu)

Dar Romani 8 spune că în aceste lucruri (negative) de care avem parte nu vom fi despărțiți de dragostea lui: în mijlocul tuturor acestor (v35) lucruri: necaz, foamete, moarte, vom fi biruitori (v37)

Scriptura completează. Dracul dă târcoale. El nu are drept, dar noi putem să îi dăm prilej (Ef 4.27). + mai putem lăsa scutul jos și mai primim în noi ”săgețile lui arzătoare” (Efeseni 6)

Toți apostolii minus Ioan au murit ca martiri.

Lumea e nașpa. Soții sunt nașpa de multe ori. Noi suntem iertați, iubiți, protejați și totuși suntem de atâtea ori nașpa cu noi înșine și mai ales cu cei apropiați de noi: nașpa.

Și dacă vrei să experimentezi Împărăția la un nivel mai mare nu se poate fără persecuții.

Dar mesajul este : ”nu te teme!” Nouă, celor ai lui Isus în mod real nimic nu ni se poate întâmpla: nimic nu ne poate atinge: nici moartea, nici lipsa, (nici ce e acolo romani 8) nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu”

Deci acestea nu ne fac nimic. Noi chiar dacă murim nu suntem atinși, ci suntem cu Hristos în Dumnezeu! Suntem de neatins, esența, identitatea noastră nu se pierde, ci e plină de viață (cine își pierde viața și-o va câștiga: adică va trăi abundent în Împărăție: și asta e singura abundență reală: când viața plină de smerenie și sacrificiu a lui Isus se manifestă prin noi!)

Nu înseamnă că Dumnezeu nu ne protejează de toate acestea, ci înseamnă că noi suntem pe front și oricât am vrea să avem iluzia că suntem pe plajă, lumea aceasta nu e o vacanță mare.
Nu Dumnezeu nu ne protejează, ci lumea în care suntem e o lume cu agenți liberi, iar ca dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și a oamenilor pentru El să se întâmple trebuie ca voințele tuturor să fie într-adevăr libere... și ale celor răi (oameni și demoni). Și cei răi, fac rău.

Dar în fața tuturor acestora, Domnul zice: nu te teme! Așa cum zici tu: trebuie să trăim cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. El nu ne va da decât daruri bune și deja toate lucrurile bune (Iacov 1.17) din viața noastră sunt de la El! Putem fi recunoscători. Orice e rău în viața noastră nu vine de la El, ci de la firea noastră veche și coruptă și de la cel rău. De aceea ni se spune să ne rugăm: ”și nu ne duce pe noi în ispită, ci păzește-ne de cel rău!”

Cred că suntem binecuvântați în jertfa lui Hristos, de unde curg toate binecuvântările. Dar dacă cineva, avându-L pe Isus, alege să trăiască în mod constant o viață în îngrijorare, resentiment, ură, neiertare, judecată va ajunge să semene mai mult cu celălalt decât cu Isus și asta îl va durea și pe el și pe cei din jur...

Dar dacă va alege să creadă în harul lui Isus și să se accepte pe sine în Hristos și să fie deschis tuturor binecuvântărilor și va cultiva harul în inimă și îl va da mai departe altora, da, un astfel de om va fi de neatins. Orice i s-ar întâmpla el nu va fi atins de ce i se întâmplă pentru că El va fi convins că e iubit și că orice se întâmplă, iubirea lui Isus îi e de ajuns...

Și fiindcă ”cel neprihănit va trăi prin credință” cei care cred că ”vor vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii (nu doar în rai)” vor avea parte de mult mai multă binecuvântare, decât cei care cred că Dumnezeu e un Dumnezeu care dă boala și tot ce e rău pe pământ de la boli, violuri, crime, tzunamiuri, cutremure, genocide... pur și simplu pentru că ”credința e o încredere neclintită asupra lucrurilor de dorit (nădăjduite)...” Cei care doresc și așteaptă binecuvântare, vindecare, iertare (adică au imagine reală și bună despre Tăticul ceresc) vor experimenta aceste lucruri într-o mult mai mare măsură decât cei care sunt ai lui Isus, dar îl lasă pe acuzatorul, pe alții și traumele din trecut să picteze în mintea lor portretul unui dumnezeu patetic, răzbunător, capricios, căpcăun, supărat...și dacă portretul acesta îl au cu privire la Dumnezeu și așteptările acestea le au de la El, evident că vor experimenta într-o mult mai mare măsură lucruri negative.

Situația tinde să fie complexă și nu simplistă.

Urmarea lui Dumnezeu pentru a ne fi bine, nu e genul de urmare pe care Isus o dorește. E genul de urmare care atunci când vine un necaz începe să fie sinusoidală sau să se evapore. Nu că nu ni se va întâmpla bine când îl urmăm, ci nu acesta se așteaptă Isus să fie motivul să fim într-o relație cu El. Deși toți ne căsătorim la început pentru ce putem să primim de la partener, cu cât ne maturizăm înțelegem că mariajul e conceput de Dumnezeu să ne antreneze să învățăm să renunțăm la noi și să dăruim cu sacrificiu celuilalt. Și abia când îl avem pe celălalt în minte cel puțin la fel de mult ca pe noi începe căsătoria noastră să fie colțul de rai pe care Dumnezeu l-a intenționat. Așa e și cu relația cu Isus. Relația devine profundă nu doar când noi suntem în ea pentru a primi și a primi și a primi, ci când ne dăm seama că dragostea e dragoste când și noi răspundem cu dragoste. În cazul nostru se cheamă ascultare necondiționată.

Dragostea e la bine și la rău. Dar nu pentru că Dumnezeu dă răul respectiv, ci pentru că Dumnezeu e realist și știe în ce lume coruptă se întâmplă relația de dragoste dintre noi. Dintre toate relațiile și căutările noastre, dragostea continuă și constantă o vom primi doar din relația cu El în mijlocul rahatului din noi și din lumea asta. Atunci când e rău, El ca un partener iubitor e foarte aproape de noi ca să ne elibereze și să ne mângâie. 

Suntem de neatins când dragostea Lui pentru noi e rădăcina ființei și ființării noastre. Orice ni se întâmplă nu ne afectează în așa măsură încât să ne pierdem identitatea și sursa și sentimentul că suntem iubiți.

Și cei care se abandonează dragostei Lui și învață să o dea cu sacrificiu altora vor experimenta o viață din belșug în mijlocul gunoiului din lumea asta. Vor fi izvoare într-o lume care însetează, o oază în deșertul de iubire al lumii, o floare care răspândește frumusețea și aroma cerului în grămada de gunoi și duhoare a egoismului lumii noastre...

imaginea din post preluată de aici: http://s.wsj.net/media/0204pod17_J_20090204154032.jpg

Gradul de putrefacție al credinței noastre - poate o credință moartă să mântuie?

Iacov 2:14  Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască?

Poate o credință fără fapte să mântuie? Răspunsul e evident: NU!

De ce?

Pentru că o astfel de credință e moartă! Nu există! - Iacov 2:26  După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Cartea lui Iacov din Scripturi. Luther a vrut să o scoată în afara Noului Testament. Bine că nu e după el sau după noi.

Poate că uneori și eu și tu am scoate-o din Noului Testament. De ce? Un motiv de bază e prezența pasajului enervant din carte despre relația dintre credință și fapte.

Atât timp cât credința e osul magic care-l va activa pe Dumnezeu să ne slujească pe noi, vrem mai multă credință. Îi aruncăm Lui osul credinței noastre și El va face tumbele pe care le cere egoul nostru de la dumnezeul-moș crăciun. Dacă credința este altceva și se folosește în împrejurări care nouă nu ne convin tindem să ne debarasăm de acest gen de credință sau să îl vedem ca și neadecvat.

Când se vede credința? Pe vreme rea.

Toată cartea Iacov vorbește despre răbdare în încercări, sărăcie, conflicte, persecuție pe nedrept, ipocrizia noastră și a altora, ispită, boală, despre înfrânarea limbii, despre interacțiunea corectă cu bogația și sărăcia.

Dacă credința mea în iubirea necondiționată a lui Isus pentru mine, nu e mai puternică decât atitudinile negative din inima mea față de ceea ce mă deranjează și dacă credința mea nu învinge gravitația reacțiilor firești și nu ajung să las reacțiile Duhului să stăpânească în mod constant viața mea pot să îmi pun întrebări serioase cu privire la gradul de vitalitate sau de putrefacție al acestei credințe.

Credința mea e slabă când mă lupt cu reacțiile învățate de firea mea de a fi prea milităros cu copiii sau de a nu manifesta suficientă acțiune față de Lotte. Sau când mă lupt cu tendința mea religioasă de a îmi câștiga acceptarea lui Dumnezeu și a altora prin performanțele mele în loc să-mi extrag cea mai adâncă mulțumire de sine din dragostea necondiționată pe care o are El pentru mine. Apropo:  Dumnezeu nu poate fi cumpărat pentru că în Hristosul răstignit ni s-a dăruit (fără posibilitatea de a fi cumpărat prin fapte bune) nouă în întregime.

Astea sunt ispite zilnice pentru credința mea. Și mă lupt și mă rog ca gravitația firii să nu pună stăpânire pe mine.

Mă bucur când văd și faptele urmând practic credința mea, nu pentru a-l îmbuna pe un Dumnezeu deja bun, ci pentru că am deja bunătatea Lui și o pot împărtăși cu alții care, ca și mine, nu o merită.

Tu cum stai cu faptele? Probabil așa stai și cu credința.

Unora dintre noi ne e mai greu ca altora. Unii dintre noi nu au văzut niciodată un cuvânt tandru între părinții lor, unii nu au fost apreciați niciodată de către părinții lor sau au fost apreciați doar când au avut performanțe, în rest au fost făcuți cu sare și oțet. Unii au fost abuzați de părinți sau de alții. E normal ca gravitația firii în cazul acestora să fie mai mare.

Dar și în cazurile dificile, credința în iubirea necodiționată a lui Hristos arătată pe cruce, schimbă imaginea pe care o avem despre noi. Încrederea în afirmațiile Scripturii că noi suntem niște comori ale lui Hristos va putea să învingă gravitația reacțiilor firești din noi izvorâte din credința în ceea ce au spus părinții sau prietenii negativ despre noi.  

Dacă nu alegem să ne încredem în dragostea lui Isus, ci în abilitățile noastre de a ne mântui pe noi înșine și de a rezolva pe cont propriu întrebările noastre esențiale despre cine sunt și ce mă împlinește și cum trăiesc în relații, credința noastră rămâne doar un moft, un accesoriu suplimentar pe care îl luăm de pe raft, doar când simțim că am ajuns la capătul glorioaselor noastre scheme de supraviețuire. Apoi îl punem liniștiți înapoi pe raft și continuăm să ne încredem în noi înșine.

Și ne mirăm că alții ne mai spun că ceva miroase urât în viața noastră. E credința aflată într-un grad avansat de putrefacție care o ținem bine dosită în dulapul sufletului nostru.

Credem că suntem iubiți tare de tot de Dumnezeu? Sau credem că ne descurcăm mai bine pe cont propriu?

Haideți să ne pocăim de credința de duminică, de ocazie sau de ochii lumii. Aceasta nu ne va mântui și nici nu ne va transforma. Haideți să lăsăm credința în Vestea Bună a Iubirii Lui să aducă fiecare colțișor al sufletului nostru în lumina caldă a dragostei lui și sufletul să se lase astfel transformat. Credința fără transformare e apă de ploaie și vorbă goală!

Abia crezând că suntem iubiți în Hristos, vom putea să punem jos tot arsenalul de instrumente firești pe care le folosim pentru a demonstra ceva, când de fapt suntem atât de iubiți, încât nu mai avem cui și ce să demonstrăm. Iar apoi faptele care vor curge, vor izvorî din încrederea în faptul că suntem iubiți și că avem ”de ce” și ”de unde” iubi și noi la rândul nostru.